FREDERIC BARBAROSSA

Baudolino despre imparatul Frederic: ‘’Eu eram un puisor de leu, el un leu in lege. Stia sa fie crud, dar cu cei pe care-i iubea era foarte bland. Eu l-am iubit.’’
Nicetas: ‘’Te folosea ca pe un glas din popor … Bun stapan, cel care nu-si pleaca urechea doar la curteni, ci incearca a-ntelege cum gandesc supusii lui.’’ ...

‘’Imparatul, de cum il revazu dupa atata vreme, se pregatea sa-l imbratiseze cu multa caldura, dar Baudolino nu se putu preface. Se trase indarat, planse, ii spuse ca era inrait, ca nu se putea pretinde izvorul dreptatii, iar apoi sa se comporte ca un om nedrept. Oricui i-ar fi spus lucruri de felul asta, Frederic ar fi pus nu numai sa-i scoata ochii si sa-i taie nasul, ci sa-i taie si urechile. In schimb, fu izbit de furia lui Baudolino si tocmai el, imparatul, incerca sa se justifice. ,,E rascoala, e razvratire impotriva legii, si tu ai fost primul care mi-ai spus ca legea sunt eu. Nu pot ierta, nu pot sa fiu bun. E de datoria mea sa fiu fara mila. Crezi ca-mi place?’
‘’Sigur ca-ti place, tata, de ce trebuia sa-i omori pe toti oamenii aceia acum doi ani, la Crema, si sa-i mutilezi pe astialalti, la Milano, nu in bataie, ci cu sange rece, dintr-un hartag, o razbunare si o dezonoare?’’
‘’Ah, imi pandesti faptele, de parca ai fi Rahewin! Atunci afla ca nu era hartag, era o pilda. E singurul mod de a-i infrange pe fii acestia neascultatori. Crezi ca Cezar si Augustus au fost mai clementi? E razboi Baudolino, stii tu ce-i asta?...’’
A doua zi se duse sa-i ceara iertare propriului sau tata adoptiv pentru cuvintele aspre pe care i le spusese si rosise observand ca Frederic era cel care simtea remuscare. Imparatul il imbratisase, scuzandu-se pentru mania lui si spunandu-i ca prefera, in locul a o suta de adulatori pe care-i avea in jur, un fiu ca el, capabil sa-i spuna atunci cand gresea. ''N-are curaj sa mi-o spuna nici macar confesorul meu'', ii spusese el razand. ,,Esti unica persoana in care am incredere’’ ...

‘’Pentru ca, fii foarte atent, domnule Nicetas, caci acesta-i un lucru foarte subtil pe care poate bizantinii nu-s asa de ascutiti la minte ca sa-l priceapa – pentru ca, spuneam, una era sa te aperi atunci cand imparatul te asedia, si alta era sa iesi la bataie din proprie initiativa. Adica, daca taica-tu te bate cu cureaua, ai si tu dreptul sa-ncerci s-o apuci ca sa i-o smulgi din mana – si-nseamna aparare, dar, daca tu esti cel care ridica mana asupra tatalui tau, atunci e paricid. Si, odata ce ai fost definitiv lipsit de respect fata de sacrul si romanul imparat, ce-ti mai ramane ca sa tina la un loc comunele din Italia? Intelegi, domnule Nicetas, ei erau in situatia in care abia facusera bucati trupele lui Frederic, dar continuau a-l recunoaste ca pe unicul lor stapan sau, altfel spus, nu-l voiau in calea lor, dar era vai si amar daca n-ar fi existat: s-ar fi omorat unii cu altii fara macar sa stie daca faceau bine sau rau, caci criteriul binelui si raului era, la urma urmelor, imparatul’’...

Dupa o mila, intalnira o avangarda a ligii. Steagul de calareti se opri si forma ca doua aripi, prin mijlocul carora trecura imperialii. Nu se intelegea daca faceau asta ca sa-i salute sau ca sa se fereasca pentru ca nu se stie niciodata ce urmeaza. Cativa din liga inaltara armele si asta putea fi inteles ca un semn de salut. Sau poate era un gest de neputinta, o amenintare. Imparatul incruntat, se prefacu a nu-i vedea.
‘’Nu stiu’’, zise el, ,,mie mi se pare ca fug, iar ei imi dau onorul cu armele. Baudolino, fac bine?’’
‘’Faci bine, tata. Nu li te pleci mai mult decat se pleaca ei. Nu vor sa te atace in camp deschis, din respect. Iar tu trebuie sa fii recunoscator pentru acest respect.’’
‘’Mi-l datoreaza’’, zise darz Barbarossa.
‘’Si daca ti-l datoreaza, fii bucuros ca ti-l arata. De ce te plangi?’’
‘’De nimic, de nimic, ca de obicei, tu ai dreptate.''

UPDATE:
’’Catre zori intrezarira in campia indepartata si pe primele coline grosul oastei potrivnice. Se contopea cu o innegurare usoara si inca o data nu era limpede daca se departa din prudenta de armata imperiala, daca facea cerc in juru-i sau o strangea de aproape, si amenintator. Cei de la comune se miscau in cete mici, uneori intovaraseau trecerea imperiala o bucata de drum, alteori se postau pe cate un colnic si-o observau cum se desfasoara in mers, alteori pareau s-o fugareasca. Tacerea era adanca, rupta doar de tropotul cailor si de pasul oamenilor de arme. De la o culme la alta se mai zareau cand si cand, in dimineata albicioasa, inaltandu-se sfori de fum, ca si cum un grup ii facea semne altuia, din varful cate unui turn ce se pierdea in verdeata, acolo, pe coline.

De data asta, Frederic hotari sa interpreteze acea trecere primejdioasa in propria-i favoare: puse sa se-nalte stindardele si prapurii si trecu de parca-ar fi fost Cezar Augustus care-i supusese pe barbari. Oricum ar fi fost, trecu precum un tata al tuturor acelor orase razvratite care in noaptea aceea ar fi putut sa-l nimiceasca.

Ajunsi pe drumul spre Pavia, il chema langa sine pe Baudolino. ‘’Esti pungasul dintotdeauna’’, ii spuse el. ,,Dar la o adica trebuia sa gasesc o scuza ca sa ies din baltoaca aia. Te iert.’’

‘’Pentru ce, tata?’’

‘’Stiu eu pentru ce. Dar sa nu crezi ca am iertat si orasul acela fara nume.’’

‘’Are un nume.’’

‘’Nu-l are, pentru ca nu l-am botezat eu. Mai curand sau mai tarziu va trebui sa-l distrug.’’

‘’Nu indata.’’

‘’Nu, nu indata. Dar mai inainte de atunci mi-nchipui ca o sa nascocesti iarasi una de a ta. Trebuia sa pricep inca din noaptea aceea ca-mi aduc in casa un pungas’’. (BAUDOLINO, Umberto ECO)