"Emil Boc i–a demis pe Marius Oprea si Dinu Zamfirescu. Înlocuitorii lor sunt Ioan Stanomir si Vladimir Tismăneanu!" Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate
Acompaniat de taraful de strînsură al prietenilor si îndatoratilor domniei-sale, care îi tin isonul jignindu-i preopinentii, domnul Tismăneanu continuă să sustină fie, într-o primă fază, că el a fost consistent de „dreapta”, un anticomunist convins, fie, într-un al doilea, ceva mai constipat, moment, că ne va povesti în noua prefată a cărtii politic corecte Fantasmele salvării (1998) despre cum a trecut el de la „social-democratie” la „dreapta”. Dorind să-l ajut pe dl Tismăneanu să-si facă o autocritică onestă în fata colectivului, voi încerca, în cele ce urmează, să semnalez pozitia dlui Tismăneanu la diferite momente ale ultimelor două decade.
Un exercitiu de lectură
1. În articolul Irepetabilul trecut, publicat în 1990, dl Tismăneanu scrie că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat în România: „O dată, pentru că era esentialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor si aspiratiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi, pentru că era antinational, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic si-a însusit-o în figura scheletică si amenintătoare a comisarului bolsevic.”
Asadar, în 1990, dl Tismăneanu sustinea că există o incompatibilitate între „născocirea apuseană” comunistă si „firea” natiunii române (notiune „esentialistă”).
2. În 1992, într-o conferintă despre „Basarabia, România, Europa” tinută sub auspiciile Fundatiei Iuliu Maniu la New York, dl Tismăneanu a vorbit despre cum Iuliu Maniu a înteles că ideologia comunistă amenintă „statul national”. Fără a spune nimic împotriva ideii de „stat national” român, pe care Constitutia la care lucrează acum „expertii” si „elita” Presedintelui Băsescu o consideră o idee depăsită, reactionară, „interbelică”, dl Tismăneanu spunea împăciuitor: „Desigur, există regretabile extremisme în viata politică din tară, există tendinte de isterizare xenofobă, dar ele îmi par mai degrabă de periferia culturii civice care se construieste acum.”
3. Tot în 1992, dar în context anglofon de această dată, dl Tismăneanu scria, în Finishing the Revolutions of East-Central Europe (articol semnat împreună cu Patrick Clawson) si în eseul Between Liberation and Freedom, ambele texte apărute în volumul Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, despre cum cel mai mare pericol pentru Europa de Est si deci si pentru România nu e coruptia, controlul mass-media, oportunismul sau slăbiciunea constitutională: „Dintre toate pericolele care amenintă libertatea în Europa Centrală si de Est, cel mai mare e renasterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internationalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «ntiune» sau chiar comunitatea de sînge.”
Această carte, din 1992, însuma rezultatele unei conferinte desfăsurate în martie 1991 la Timisoara. Cu ocazia sederii în Timisoara, dl Tismăneanu i-a dat un interviu dlui Mircea Mihăies. În acel interviu, dl Tismăneanu si cu dl Mihăies, asezîndu-i în aceeasi oală pe un Nichifor Crainic cu istoricii comunisti Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au căzut de comun acord că, de fapt, regimul iliescian e un regim fascist, o „putere de tip plebiscitar”:
„VLADIMIR TISMĂNEANU e obicei, acesta e începutul fascismului. Sînt si eu de părerea lui Adam Michnik că pericolul major în întreaga Europă Centrală si Răsăriteană este un fascism care-si va păstra o anumită glazură socializantă, egalitaristă”. Si fără a avea vreo îndoială că „statul etnocratic pur functionează la ora actuală”, dl Tismăneanu continua: „E foarte frumos să vorbim despre sufletul satului, sau despre sufletul românesc, care s-a născut la sat. Dar în Europa si în pluralism nu prin mit intrăm. De obicei, mitul e forma sigură de iesire din Europa.
MIRCEA MIHĂIES: Si din legalitate.
VLADIMIR TISMĂNEANU: Fără îndoială. Traditia culturală, politică occidentală este traditia legalitătii. E cam plictisitoare si obositoare dar al naibii de fertilă pentru individ!”
4. Odată ce a redefinit lupta împotriva (neo)comunismului ca luptă împotriva fascismului si etnocentrismului, dl Tismăneanu a putut îmbina utilul cu plăcutul. Astfel, în articolul Romania’s Mystical Revolutionaries, publicat în 1994 în revista „Ptisan Review” dl Tismăneanu deplînge faptul că intelectualii asociati Miscării Legionare nu si-au făcut autocritica: „Pînă recent, activitătile intelectualilor asociati Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere si prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuosilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reusit exercitiu de amnezie voită. Si totusi angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ si identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a nationalismului si antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.”
Desigur că dl Tismăneanu stia că, de fapt, ce a urmat anului 1940 a fost un lung sir de morti ale intelectualilor de dreapta, fie trimisi în linia întîi a frontului de către Ion Antonescu, fie măcelăriti de comunistii îndrumati ideologic si de Leonte Tismăneanu. „Vălul de tăcere” era datorat lichidării multora dintre intelectualii cu pricina, iar „cercetarea constiintei” se făcuse sub bătăi si în cursul „reeducării”. În plus, istoriografia comunistă a evitat subiectul legionar din motive de cenzură ideologică. Mai stia dl Tismăneanu si că unii intelectuali de dreapta fugiseră în Occident, unde încercaseră să-si refacă viata în contextul unui climat intelectual de un stîngism extrem de agresiv care nu îngăduia „cercetarea sufletului”, ci doar (auto)denuntul „fascistilor”. Si denutînd continuă si dl Tismăneanu care, după ce trece în revistă articleria legionară a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, îi înfierează insidios, în acelasi paragraf, pe Marian Munteanu si pe Gabriel Liiceanu.
În viziunea lui Tismăneanu, ambii s-ar fi făcut vinovati de „exonerarea” legionarilor: „Această exonerare e în special nelinistitoare astăzi, în România post-ceausistă, cînd multi din tînăra generatie de studenti si intelectuali se identifică cu spiritul radicalilor rebeli ai anilor treizeci. De exemplu, liderul studentesc Marian Munteanu a format o organizatie numită Miscarea pentru România si îi invocă pe Nae Ionescu si miscarea sa drept model. Atît prefata lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian cît si Schimbarea la fată a României a lui Cioran au fost recent reeditate de Editura Humanitas din România. Directorul editurii Humanitas e Gabriel Liiceanu, principalul discipol si continuator al lui Constantin Noica (si în prezent un critic îndîrjit al regimului Iliescu). În 1992, Liiceanu însusi a publicat o carte intitulată Cearta cu filosofia în care asistăm la un lung tur de fortă în examinarea tribulatiilor teoretice ale lui Cioran fără nici o referire însă la trecutul fascist al lui Cioran”. În continuare, Tismăneanu critică faptul că Gabriel Liiceanu a reeditat Schimbarea la fată a României fără o prefată în care să critice o carte care a fost „una dintre principalele manifeste ale fascismului european în versiunea «national bolsevică»”.
Asadar, dacă Iliescu e „fascist”, Cioran e „national bolsevic”. Ceea ce urmărea în acest fel dl Tismăneanu era să poată spune că între „nationalismul” românesc si comunism există o continuitate, că dictatura comunistă e o consecintă a nationalismului-legionar si că, de exemplu, cartea lui Cioran apartine „impetusului care a ajutat la edificarea unei dictaturi fasciste în România, sîngeros preludiu al celeilalte, nu mai putin sîngeroase, tiranii comuniste.” Un „preludiu”, asadar o miscare de deschidere, o miscare care anunta comunismul, care a adus comunismul.
Acum, după cîte stiu eu, dl Liiceanu e considerat o personalitate a „dreptei” liberale, „netotalitare”. Atunci de ce mă întreabă dl Mihăies: „Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu ‘dreapta traditională’?
5. E ciudat că dl Mihăies nu stie sau nu îsi mai aminteste, deoarece, în 1995-96, dl Tismăneanu era din nou intervievat de dl Mihăies. Si, dacă „la export” dl Iliescu era prezentat ca victimă a criticilor urmasului oficial al „fascistului” Noica, în cartea Balul Mascat, liderii opozitiei democrate sînt din nou criticati pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNTCD) ar fi fost una dintre „bolsevicii-bolsevici” si „bolsevicii-antibolsevici”. Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opozitiei era nejustificat: „Nuanta morală trebuia să fie si una a tolerantei si a amînării scadentelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităti intelectuale care să gîndească tranzitia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict (…) Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea.”
6.Un bun exemplu de coabitare cu neobolsevicii ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, de care se pare că îl leagă pasiunea comună pentru marxismul revizionist si, mai ales, pentru scrierile lui Trotsky, a cărui absentă din bibliografia românească o deplîng amîndoi. Fără a comenta toată cartea, voi remarca doar cîteva aspecte. În primul rînd, Tismăneanu vorbeste iarăsi de „rigiditatea” (stiffness) opozitiei lui Corneliu Coposu si a anti-comunistilor care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor.
Dar atmosfera îmbîcsită, de activisti depănînd amintiri despre cît de frumoase erau sedintele de altădată de la „Stefan Gheorghiu”, de pe cînd, eheu fugaces, trecea si Silviu Brucan pe acolo, culminează într-o mărturisire perfect lămuritoare în privinta lui Vladimir Tismăneanu. Care spune asa: „Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.”
Acesta e Vladimir Tismăneanu în 2003. În 2006, presedintele Băsescu avea să-l numească pe acest om Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Începînd cu acel moment, „anticomunismul” dlui Tismăneanu nu a mai cunoscut limite. Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, avînd în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu ambele sînt aidoma, si comunist si fascist în acelasi timp. Dar oricum e mai rău să fii fascist, pentru că nu esti deloc umanist, pentru că nu mai întretii „iluzia umanistă”.
Cîteva conluzii
Citind opera dlui Tismăneanu, am ajuns la concluzia că dlui Tismăneanu îi va fi imposibil să ne explice cum a trecut de la social-democratie la „dreapta” pentru simplul motiv că nu se poate vorbi de o „evolutie” a dlui Tismăneanu. Pentru a întelege parcursul, fragmentat, esoteric si proteic al dlui Tismăneanu ar trebui să tinem cont de strategiile sale de construire a carierei atît în SUA cît si în România. Apoi, trebuie să tinem seama de cine îl plăteste. Dar, dacă dl Tismăneanu are dreptate, una dintre caracteristicile comunismului e tocmai „proteismul fenomenului si evanescenta lui. Îti scapă mereu printre degete. De aici imposibilitatea de a surpinde în toate detaliile sale fenomenul comunist.” Îmi dau deci seama că nu pot surpinde toate detaliile scrisului dlui Tismăneanu. Dar proteismul, vesnica reinventare de sine si de altii, vesnica manipulare semantică a istoriei si destinelor românilor, refuzul unei identităti, toate ni-l indică pe dl Tismăneanu ca fiind pe orbita fenomenului comunist românesc si international. Rămînem, urmărind zig-zagurile nedemne ale dlui Tismăneanu, fie cu impresia unui om care e o simplă portavoce a unor interese politice, un simplu activist de partid pus să justifice ideologic niste decizii politice luate deasupra lui, fie cu imaginea unui oportunist. Dar în nici un caz cu un om de dreapta politică.
Dreapta politică, conservatorismul adică, nu e ideologie. Dar nu e ideologie doar în măsura în care înseamnă apărarea unei identităti (sociale, culturale, politice, religioase) date. A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate. În măsura în care îti reinventezi propria identitate în permanentă, si în măsura în care faci din identitate un lucru rău, nu mai esti conservator. Lucrurile sînt asa cum sînt si reinventarea lor nu e, de cele mai multe ori, decît o reinventare semantică, o redefinire abuzivă. E genul de redefinire care a făcut din tărani niste „dusmani de clasă” sau niste „năpîrci reactionare”, care a făcut din preoti niste „fanatici”, care a făcut din evrei niste „suboameni” si care face acum din omul normal un „homofob”. E genul de redefinire care precede sau justifică crima organizată. Lucrurile vii cresc, doar jucăriile mecanice se inventează. Si lucrurile vii au o origine, o natură specifică, niste rădăcini, un timp si un spatiu al lor. Ingineria socială merge mînă în mînă cu lipsa de identitate personală. Nu poti să aperi ceva dacă nu stii cine esti. Si nu vei sti niciodată cine esti dacă cineva îti va rescrie mereu trecutul. În lipsa acestei înrădăcinări în structurile de rezistentă ale realului, în antropologia crestină, în traditia morală si istorică, „dreapta” nu e decît o ideologie ca oricare alta pentru că nu exprimă nici o realitate, ci doar încearcă să inventeze o realitate. O realitate conventională. Asa cum e si „realitatea” democratiei românesti din ultimii douăzeci de ani, în care oamenii cinstiti siliti să „coabiteze” cu structurile politico-ideologice gangsteresti clocite de structurile de partid si de stat ale regimului comunist sînt condamnati, de fapt, la moarte (sufletească) lentă.
De aceea am spus că, după saizeci de ani, „două generatii de tismăneni” sînt de ajuns. Nu mă refeream la „evrei”, ci la oportunisti. Nu i-am făcut dlui Tismăneanu nici o vină din faptul că e fiul tatălui domniei-sale, dar i-am făcut o vină din faptul că foloseste acelasi limbaj ca al tatălui domniei-sale si că, dincolo de rasă, clasă sau religie, pregăteste o nouă generatie de oportunisti (ortodocsi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România. Si cea mai bună dovadă că aliatii domniei-sale sînt fie corupti, fie incompetenti, e că nici unul dintre vasalii tismănieni nu a îndrăznit să constate, ca „expert”, pe tot cuprinsul acestei polemici despre stînga si dreapta, ceea ce era de constatat, si anume că, judecat după scrierile sale, dl Tismăneanu nu poate fi considerat un om de dreapta. Poate fi considerat un om al stîngii antistaliniste (anticommunist Left/ liberal Left), asta ca să fim generosi cu precizie.
Lucrul acesta e dovedit nu doar de scrierile dlui Tismăneanu si ale aliatilor săi, ci si de modul lor de a lupta. De la începutul acestei polemici, întrebărilor sau argumentelor mele bazate pe scrierile dlui Tismăneanu li s-a răspuns cu injurii si amenintări la adresa mea. Nu am nici o îndoială în privinta capacitătii de a face rău a „elitei” noastre. Dar am din ce în ce mai mari îndoieli în privinta dorintei ei de a face bine. De a fi onesti. Eu discut cărti, ciracii dlui Tismăneanu caută să mă distrugă pe mine, personal, visează să mă vadă dat afară de la universitatea unde studiez, delirează asupra cîte unei fotografii de-ale mele, îsi folosesc, precum dl Mihăies, pozitia oficială, de vicepresedinte al ICR, pentru a publica pe site-ul institutiei pe care o conduc articole injurioase la adresa mea (cu alte cuvinte, se fac vinovati de abuz de putere, de vreme ce folosesc resursele statului pentru a da bătălii personale cu un scriitor român) etc. De ce? Fiindcă am îndrăznit să spun că „regele” e gol? Si oportunist?
Dacă e adevărat ce spune dl Tismăneanu, si anume că românii sînt, colectiv, atît de insuportabil de tarati de comunism, oare cum trebuie să fie dl Tismăneanu, crescut si educat în epicentrul aparatului ideologic represiv comunist, de care a si profitat? La urma urmelor, dl Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român. Eu am fost crescut si educat să să fac ceea ce a făcut bunicul meu Aurel N. Platon, născut în 1904, antilegionar, bun prieten cu o familie de evrei din Botosani, notar liberal al comunei Vorona. Cînd trupele sovietice, care ni l-au adus si pe tatăl dlui Tismăneanu, au început să intre în tară, bunicul a înhămat caii la sareta primăriei si a plecat în refugiu căutînd să scape de comunisti arhiva primăriei, istoria satului.
Domnul Tismăneanu foloseste discursul si apucăturile celor care au distrus România. Asa a fost educat. Eu am fost educat să apăr ce pot din România veche, integră. În 1950, tatălui meu i s-a spus, în scoala primară: „Mars acasă si spune-i lu’ tat’tu să dea pămîntul la colectivă dacă vrea să te mai primim la scoală.” Bunicul meu, notar liberal în comuna Vorona, avea cinci copiii si cinci hectare de pămînt. A dat pămîntul, aproape tot. Dar, din cauză că fusese notar „burghezo-mosieresc”, l-au dat afară de la primărie. Si a trăit asa, aproape două decenii, pînă cînd a împlinit vîrsta de pensie, din munca micii lui grădini de legume, din cresterea cîtorva păsări si din cei doi trei pomi fructiferi pe care îi avea în curtea casei. A trăit unde se născuse, în curtea casei lui, în România profundă. Si prin acest om am cunoscut si eu România profundă. Autarhică. Si deloc „primitivă” sau „sovină”. Dar cinstită.
De zeci de ani sîntem siliti, dacă nu acceptăm coruptia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmasii celor care au distrus si distrug România, care seacă albiile de ape, muntii de minereuri, pădurile de viată si oamenii de suflet, ne dau lectii de moralitate si ne învată cum să ne dezbărăm de strămosi, de natiune, de credintă, de patrie, de cultura românească si de alte „racile ale trecutului”.
„De ce sîntem atît de ticălosi?” se întreba retoric dl Mihăies. Fiindcă puteti. Fiindcă aveti spate. Fiindcă oamenii cinstiti nu mai au cum să vă tragă la răspundere. Fiindcă măsluiti continuu criteriile. Fiindcă sînteti multi si organizati. Stiu că nu voi cîstiga bătălia. Dar mai stiu si că dl Tismăneanu va pierde lupta. Si asta pentru că domnia-sa nu se luptă cu mine, ci cu adevărul propriei sale bibliografii. Si nimeni nu poate sări peste propria umbră. Deja nu mai puteti minti, desi încă nu vreti să spuneti adevărul.
In calatoriile mele prin viata ca invatator spiritual, psiholog spiritual si discipol pe calea spirituala, am devenit constient de faptul ca exista multe capcane si curse de-a lungul acestui drum. Intr-un fel ma consider expert in acest domeniu, deoarece chiar eu am cazut in majoritatea dintre ele.
„Să vorbim despre iubire”, scria José Ortega y Gasset la începuturile „Studiilor despre iubire,” continuând cu un trist simţ al realităţii: „dar să nu începem prin a vorbi despre iubiri. Iubirile sunt istorii mai mult sau mai puţin agitate, care survin între bărbaţi şi femei. În ele intervin factori nenumăraţi care le complică şi încâlcesc desfăşurarea în asemenea măsură, încât, în majoritatea cazurilor, în iubiri se găsesc de toate, mai puţin ceea ce strict merită să se numească iubire.”
Mda, deci hai să mă apuc de treabă şi doarece obişnuiesc să-mi ţin promisiunile, primul pe care-l am în colimator este:
