Pentru asta, stai odată!

„Să vorbim despre iubire”, scria José Ortega y Gasset la începuturile „Studiilor despre iubire,” continuând cu un trist simţ al realităţii: „dar să nu începem prin a vorbi despre iubiri. Iubirile sunt istorii mai mult sau mai puţin agitate, care survin între bărbaţi şi femei. În ele intervin factori nenumăraţi care le complică şi încâlcesc desfăşurarea în asemenea măsură, încât, în majoritatea cazurilor, în iubiri se găsesc de toate, mai puţin ceea ce strict merită să se numească iubire.”
Cunosc, aşadar, şi recunosc că ceea ce uimeşte în aceste istorii amoroase este tocmai lipsa dragostei. Iar absenţa iubirii nu înseamnă altceva decât absenţa luminii, mai bine zis întunericul în mijlocul căruia nu pot rodi decât plantele beznei: egoismul cu cei doi lăstari ai săi – trufia şi dezmăţul. Iar în bezna aceasta există un singur izvor de înseninare care să deschidă aurora. O singură rază ar fi îndestulătoare pentru a readuce zorii şi pentru a preschimba obscurul acestor „iubiri” în ceea ce noi numim dragoste adevărată. Şi raza aceasta, coborând din divin şi adăpându-se din el, se numeşte jertfă.
Ne este uşor să cuvântăm despre iubire, deşi este o greutate cât un munte să vorbim responsabil despre acest sentiment care înseamnă nu doar trăire necontrolată, ci şi principiu. Nu este stare mai deplină decât a aceluia care iubeşte şi care nu confundă iubirea cu îndrăgostirea. Iar atunci când iubeşti, cuvintele devin de prisos. Pentru că vorbesc pentru tine alţi oratori, mult mai convingători: gesturile, atitudinile, jertfele tale zilnice... Iar dacă nu iubeşti, devii filosoful daltonist care ţine prelegeri despre miracolul cromatic al clorofilei... Nu e ofrandă a vieţii, în tumultul din jurul altarului, decât ofranda adusă de cel care a iubit, care iubeşte. Altfel, trupul oferit nu mai e dar şi rod al iubirii, ci leşul din mâinile măcelarului, fiinţă destinată abatorului. Căci dacă cel ce ţine peniţa în mână nu e decât un scrib, unde mai este strălucirea cuvintelor sale? Dacă cel ce îşi mângâie partenerul nu este decât un animal cu instinctul priponit latent, unde este splendoarea gestului său? Cel ce confundă patima meschină cu bucuria dată de savoarea iubirii este ca un pom ce îşi dăruieşte sieşi fructele, ignorând ploaia şi ţărâna din care se hrăneşte. Înflăcărarea celui care iubeşte se revarsă şi asupra izvoarelor din care nu îşi poate domoli setea.
Ajung astfel la cel mai de temut mărăcine, care este cel mai de temut tocmai pentru că, deşi pare cel mai inofensiv, este şi cel mai mare sufocant al dragostelor. La ghimpele egoismului. Pentru că boldul lui omoară dragostea înainte ca ea să mijească, cu toate că faptele tale sunt frumoase şi par bune. Mângâi un om sau îi zâmbeşti, îi suporţi viciile, pentru că aştepţi să se ivească, să se nască ceva bun pentru tine. Să îţi fie răsplătite sacrificiile pe care le faci à contre-cœur. Însă dragostea care aşteaptă şi cere pentru sine poate rodi plăceri, dar nu bucurie. Şi nici nu poate fi numită dragoste, ci ardoare, instinct, minciună. Omul se sperie de faptul că tot ce oferă altuia este furat de la sine, că ceea ce îi dă persoanei de lângă îl privează pe el însuşi. Şi se zgârceşte, îşi chirceşte inima şi o lasă să se strângă, să rămână în starea ei de stafidă. Aşa ne-au învăţat folosinţa şi nevoia zilnică de artificial şi goana materială. Aşa ne-a obişnuit absenţa lui Dumnezeu şi ignorarea, uitare jertfei. Dar aşa cum nu îţi economiseşti bătăile inimii pentru tine, aşa să nu le zgârceşti nici când ele se îndreaptă spre cel de lângă tine. Dăruind altuia o bătaie de inimă, o dăruieşti, de fapt, eternităţii, şi tu eşti cel care ar trebui să se încline, fiindcă celălalt ţi-a acordat favoarea de a primi.
Îndrăgostitul confundă adesea iubirea cu înflăcărarea, şi dragostea cu nebunia stăpânirii. Însă aceasta din urmă te face să suferi, pentru că nu cunoaşte altruismul dragostei. Instinctul proprietăţii este cel care te tulbură, care nu îţi dă odihna şi liniştea blândă a iubirii, pentru că el te ţine cu ghearele încordate asupra persoanei pe care spui sau crezi că o iubeşti, dar pe care o pândeşti ca pe o pradă, nerecunoscând acest lucru. Şi crezând că o iubeşti, sufoci aerul care o ţine în viaţă, neînţelegând că instinctul proprietăţii este contrariul dragostei şi că ceea ce se naşte din el nu este bucuria ci suferinţa. Şi astfel, poziţia mea în raport cu celălalt este aidoma animalului care a găsit o ciozvârtă şi o vrea doar pentru sine, mârâind şi arătându-şi colţii oricui se apropie cu paşi de ameninţare. Şi avem îndrăzneala să ne flatăm că iubim, pentru ca, în numele iubirii, să ne dedăm la o astfel de înfulecare disperată!
Recunosc, aşadar, dragostea prin aceea că nu cere, ci oferă. Şi mai ales, prin aceea că ştie să primească frumos şi cu demnitate. De aceea, ea nu poate fi jignită, rănită de lipsa unei manifestări mutuale. Însă rănile îţi sunt provocate de mândrie, de orgoliu şi de simţul alunecărilor din tine însuţi, înspre persoana de lângă. Şi greşeşti măsurând şi cântărind gesturile de dărnicie. Căci dacă ceea ce primeşti îţi poate fi luat cu uşurinţă, cine poate să îţi fure ceea ce ai dăruit vreodată? Şi dacă cel de lângă tine alege să îţi ofere şi el ceva, mânat de acelaşi sentiment şi principiu ca şi tine, tot dragostea te va învăţa să primeşti. Pentru că nu este totuna cum întinzi mâna să ţi se pună în palmă sau să ţi se abandoneze în braţe fiinţa iubită şi inima ei. Şi aceasta nu înseamnă plată-răsplată-condiţionare. Sunt oameni cărora nu le-ar ajunge să-şi vândă înmiit trupul pentru a răsplăti un gest al tău. Doar în desfrâu dăruirea e plată. În delirul egoismului, ea se numeşte acont; în tumultul posesiei, ea se numeşte motivare, plocon de înduplecare. Şi în desfrâu plata vine firesc, pentru că este tributul familiar pe care îl aduce fiecare, nu întotdeauna şi nu neapărat în bani sau în carne de frământat. Şi acest tribut este aşteptat cu nonşalanţă, căci aici este vorba de troc, nu de iubire. Există mai multă dragoste între doi ţărani ce îşi încrucişează grânele, decât între două cărnuri epuizate de lăcomie şi poftă. Însă fervoarea cărnii distruge pasiunea şi amăgeşte dragostea, alungând-o. Şi cei doi devin negustori de iluzii, se retrag în unghere, la pândă reciprocă, umplându-şi chimirele cu singurătate. Şi în acest chimir fără fund poţi turna toate mângâierile lumii, fără să simţi că ai început să oferi ceva, pentru că este nevoie de cineva în stare să primească. Aici stă o mare greşeală a mimării iubirii: a primi este cu totul altceva decât a pretinde sau a accepta. A primi înseamnă a oferi. A te oferi pe tine însuţi, a te pune la picioarele persoanei iubite. Zgârcit nu este omul care nu îşi risipeşte averea prin fapte milostive, ci acela care nu îţi zâmbeşte în semn de mulţumire pentru darul tău. Zgârcită nu este mama care nu-i dă un leu fiului său, ci aceea care nu ştie să răsplătească cu o sărutare floarea primită din mânuţa copilaşului ei. De aceea scriu că ştie să primească doar cel care înţelege valoare oferirii. Şi tocmai de aceea mai spun că sunt ignorate, respinse ofrandele – pentru că oamenii nu sunt obişnuiţi cu jertfa şi nu ştiu să o preţuiască. Acela care mănâncă pâinea în grabă şi ignoră truda şi dăruirea facerii ei, neinteresându-l mâna care a sădit sămânţa, care a strâns snopii, care a treierat grâul sau a frământat aluatul, nu preţuieşte colţul pe care îl are în mână şi se repede lacom asupra lui, doar pentru a se ghiftui sau a-şi astâmpăra o nevoie care nu are nimic în comun cu bucuria de a mânca, de a savura un rod.
Sunt oameni care o viaţă întreagă se străduiesc să devină una şi nu reuşesc; ei se jertfesc în raport cu celălalt, ucigându-se, distrugându-şi personalitatea. Naturalul vieţii noastre fuge de jertfă; noi trebuie să ne luptăm cu noi în mod dureros pentru a jertfi, aşa că, până la urmă, cădem epuizaţi de războiul cu noi înşine şi nu mai avem resurse pentru altul. Există astăzi o trufie a jertfei, a dăruirii, care însă are loc de la distanţă şi este impropriu numită ofrandă. Se întâmplă că un băiat vede, de la distanţă, o fată; şi, crede el, începe să o iubească. Şi aşa mintea sa plăsmuieşte închipuiri de vitejie închinate celei aflate în depărtare. Imaginându-se un brav cavaler care întâi cucereşte şi apoi apără o medină de peste mări şi ţări. Şi fata, la rândul ei, visează la săli somptuoase şi la o pânză de Penelopă care să o facă faimoasă. Însă nici unul nici altul nu înţeleg jertfa decât după restrângerea distanţei. Sau nu o înţeleg deloc şi abandonează visul, deci ceea ce ei credeau a fi dragoste şi, în consecinţă, sacrificiu. Astfel că iubirea moare încă din starea embrionară, pentru că naşterea ei ar fi fost un eşec, o stârpitură. Iar dacă, din greşeala şi graba patimii, urmează o istorie amoroasă între cei doi, în care jertfa, dăruirea nu se produc, amorul acesta trece repede o dată ce fervoarea cărnii şi-a găsit astâmpărul, împlinirea şi săturarea; din moment ce pofta şi dorinţa s-au asemănat, dar nu s-au întâlnit, satisfacerea poftei nu a mai lăsat nimic de consumat în tihnă şi bucurie. Astfel că, aşa cum spunea un personaj al doamnei Ileana Vulpescu, dragostea şi gripa la pat se vindecă. Dragostea ca poftă, nu ca dorinţă – dorinţă de a cunoaşte, de a fi, de a deveni, de a împlini.
Aşa se face că, din confuzia poftei cu dorinţa reală s-a ajuns astăzi la o ridiculizare a iubirii, reducând relaţia dintre două persoane, care se presupune că ar trebui să se iubească, la termenul de cuplare. Acum vreo douăzeci de ani ea se numea colaj. Acest cuvânt – cuplare – nu reprezintă decât reducerea, coborârea unei legături profunde la actul de a cupla mai multe vagoane unul după altul, suprasimplificând viaţa de dragoste şi trimiţând-o la ideea de viaţă sexuală, care este o parte a vieţii de dragoste, neidentificându-se însă total cu ea. Din păcate, această atitudine reprezintă o mare greşeală – dezbrăcarea vieţii de toată frumuseţea şi de tot sensul ei, trimiţând-o într-un act biologic care nu are semnificaţii în sine, decât dacă este aşezat în contextul binecuvântării lui Dumnezeu, care înseamnă dragoste, prietenie, afectivitate, înţelegere; într-un cuvânt, binecuvântarea omenescului, elevarea lui la rangul de iubire divină. Dacă nu există această elevare, atunci termenul folosit nu reprezintă decât decadenţa noastră, regresul în realitatea animalică pe care nu am avut-o niciodată. Daca vorbim de biologie, nu diferim prea mult de animale. Însă la fiinţele umane, dispozitivele naturale pentru asigurarea perpetuării speciei şi instinctul sexual au şi alte dimensiuni, pe care biologia pură nu le-a prevăzut. Asta fiindcă li se adaugă simboluri, înţelesuri şi subînţelesuri şi mai ales implicaţii care sunt derivate din dragoste, sau ar trebui să fie.
Este paradoxal că sunt oameni care afirmă că relaţia sexuală îl animalizează pe om, că este un păcat, o coborâre din specie. Adevărul este că doar animalele folosesc sexul doar din instinct, în cicluri regulate, pentru a procrea, în acelaşi mod în care folosesc mâncarea pentru a se hrăni – din pur instinct biologic. Oamenii însă, prin rafinamentele care ies din sfera biologiei, au inventat erotismul şi gastronomia. Sexul este un mecanism de reproducere pentru om, ca şi pentru popândăi sau capre, dar nu doar atât; la oameni el produce şi alte efecte, cum ar fi poezia erotică sau căsătoria, pe care animalele nu le cunosc. De aceea, cu cât este separat mai mult sexul de instinct, de împlinirea unei programări reproductive, cu atât mai uman devine el. Şi cu cât este mai separat de iubire, cu atât mai mult îl putem împinge în sfera animalicului. Aşadar, omul, ca realitate biologică, este doar un sfert de realitate. Datorită contextului şi complexităţii fiinţei umane construite de Dumnezeu în mod aparte, omul este mai mult decât atât: omul este fiinţa biologică, suportul material, în care însă Dumnezeu Şi-a aşezat tot ceea ce era nobil, sacru, frumos; tot ceea ce poate fi mântuit. Mai mult, superioritatea omului faţă de lumea biologică este demonstrată prin faptul că omul a fost răscumpărat de Dumnezeu, ceea ce arată cât de preţios este omul şi care este diferenţa enormă dintre omul răscumpărat şi celelalte fiinţe nerăscumpărate.
Aşa se face că de la coborârea, reducerea iubirii la un act biologic şi până la desfrâu nu este decât un pas. Simplul fapt de a ne purta ca animalele nu ne coboară în mod automat şi profund la starea animalică; astfel că, în timp ce noi trăim ca şi cum nu ar exista decât pofta, vrând astfel să simplificăm iubirea şi viaţa, conştiinţa noastră ne vesteşte deşertăciunea unei asemenea atitudini. Şi desfrâul nu înseamnă altceva decât frica şi deznădejdea apropierii morţii; uitarea sau apăsarea sensului vieţii. Căci aşa cum apropierea frontului, în timp de război, înteţea depravarea, promiscuitatea şi prostituţia, tot aşa se întâmplă cu cei ce trăiesc ca şi cum ar fi pândiţi de amuţirea vieţii. Renunţarea la visele de viitor nu înseamnă pentru ei decât umbra morţii sau mai bine zis, descurajarea gândului că viaţa este scurtă. Certitudinea morţii îi face pe mulţi să creadă că viaţa nu mai merită osteneala. Osteneala de a dărui, de a te jertfi, de a renunţa la tine pentru altul. Numai că nu viaţa aceasta îi face ca totul să le fie indiferent, ci moartea. De frica morţii, ei se hotărăsc să trăiască de parcă ar fi morţi şi totul să le fie nu contează cum, reducând totul la impuls.
Şi deşi prezentul nostru este plin de amintiri şi speranţe, ei trăiesc de parcă nu ar exista altă realitate în preajmă decât carnalul, senzaţia mincinoasă de culegere a plăcerilor vieţii prin exploatarea celorlalţi, prin satisfacerea poftelor şi instinctelor. Adevărul este însă că cei ce şi-au pierdut sensul spiritual al vieţii trăiesc ca şi cum ar fi morţi. Deşi, văzându-i, ai impresia că trăiesc ca şi cum ar fi nemuritori, ca şi cum nu se vor întâlni niciodată cu sine; şi tocmai de aceea mor ca şi cum nici nu ar fi existat. Şi aşa cum le e viaţa le sunt şi dragostele: risipite, fără a exista cineva care să ofere şi care să primească. Pentru că desfrâul nu este decât renunţarea de a fi. Iar efemeridele amorului tău nu îţi cer implicare şi nici nu te obligă la nobleţe.
Dragostea nu este un fenomen care apare din întâmplare sau programare între doi indivizi homo sapiens. Noi, oamenii, în momentul în care am încercat demitologizarea vieţii şi divinului, în momentul în care am scos miracolul în afara existenţei noastre, am rămas doar cu secera şi ciocanul. Nu este nimic transcendental aici. Însă dragostea are o excelentă conotaţie transcendentală, fiindcă ea reprezintă unirea a trei realităţi: o femeie, un bărbat şi Dumnezeu. Din această cauză constat că noi suntem total nepregătiţi pentru iubire, pentru că noi trădăm viaţa, vrem să culegem rodul, fără a lupta, fără a jertfi nimic, fără a lua responsabilităţile împreună cu favorurile. Aşa se face că deviza „Noutate, diversitate, fezabilitate” este constanta existenţelor astăzi. Este principiul care guvernează societatea noastră, răsfrângându-se, deci, şi asupra vieţii de cuplu. Oamenii ajung să îşi satisfacă unii altora anumite nevoi, apoi se schimbă între ei; ei devin astfel bunuri de consum, uneori chiar obiecte de unică folosinţă. Efectele unei asemenea atitudini de viaţă sunt însă dezastruoase.
Un prieten avea o vorbă, care ni se poate aplica şi pe care o denumise axioma viermelui: a intrat, să se descurce! Dar dacă vom accepta această exploatare a omului în dragoste, dacă vom accepta să fim masacraţi în tot ceea ce este mai nobil şi mai frumos, ce ne va mai rămâne? Dacă distrugem acest ultim bastion al fericirii noastre, noi suntem condamnaţi la a trăi incompleţi, înjumătăţiţi... Utilitarianismul este cuvântul care defineşte starea de lucruri. Utilul este norma de definire a valorilor. În ce măsură este de folos să iubesc, să ofer...etc. Dar cum să măsori dragostea cu barosul muncitorului şi cu ciocanul?! Dragostea are ca rezultat o binecuvântare multiplă, care se oferă şi în domeniul utilului. Însă esenţial, ea aparţine unui alt domeniu. Iar de acest alt domeniu ţine jertfa.
Ştiu că nu am scris lucruri noi, despre dragoste s-au scris tratate, nici măcar nu am încercat să fiu originală. Teoria şi complicaţia filozofică distrug simplitatea şi firescul iubirii adevărate. Şi măcar de-am iubi atât cât ne pricepem să teoretizăm despre dragoste! În dragoste, original a fost doar Dumnezeu, pentru că El a creat şi El S-a jertfit prima dată. Noi putem doar reedita un fapt de o splendoare inefabilă: iubind şi oferindu-ne. Originalitatea iubirii nu se caută în metaforele pe care ea le naşte, nici în construcţiile greoaie pe care le nasc alţii, crezându-se atinşi de inteligenţa amorului. Originalitatea iubirii nu se caută în fapte măreţe care să taie răsuflarea, deşi gestul persoanei iubite ne va mira şi ne va bucura întotdeauna. Pentru asta nu e nevoie ca ea să moară pentru noi într-o întâmplare răsunătoare, dar dragostea va fi întotdeauna gata să dea totul pentru persoana iubită, inclusiv viaţa.
Omul este om datorită faptului că poate muri pentru un sens spiritual pe care îl consideră mai presus decât existenţa. Câtă vreme rămâne posibilitatea identificării unor astfel de idealuri, omul rămâne om, iar căsătoria, dragostea şi prietenia continuă să facă parte din sfera unor elemente care sunt mai presus de utilul sau instinctul nostru. Ele atârnă de un Dumnezeu care le-a creat şi care defineşte frumosul existenţei noastre

Acum am găsit că nu mai ştiam al cui este : Ecaterina Pavel (deci repet, rămâi datoare, stai o dată!)