Poveste.

Că tot mă stârni unul printr-o ogradă cu "iniţierile" lui, iaca ce vă povestesc:

Platon, un intelectual introvertit, se hotărîse să schimbe o lume pe care o dispretuia. Însă nu stia cum. Era un tip nepopular, politic vorbind complet lipsit de sanse, înrudit cu dictatorii favorabili Spartei, Critias si Charmides, care muriseră cu ocazia contrarevolutiei democratice. Era un aristocrat cu vederi eminent înguste, exaltat si inflexibil. Ura atenienii cu democratia lor si îndeosebi îl ura pe Socrate. Din invidie. Acesta era gras si urît, dar foarte popular, fiind în acelasi timp un tip original, cunoscut în tot orasul. La sculptură renuntase. Trăia de pe urma nevestei sale, Xantipa, care avea un anticariat, după cum se încăpătîna să îsi numească magazinul de antichităti. Aceasta era o femeie înaltă, de lume, cu o coamă cîndva blondă, căreia îi datora propriul nume: cal blond. Era o tipă practică si generoasă. Trăia în bucătăria din spatele anticariatului, pe care nu o părăsea decît atunci cînd intra vreun client sau avea de expus produse noi. Socrate se învîrtea toată ziua prin oras, zăpăcea pe toată lumea cu discutii aberante si uneori cît se poate de absurde. Intrase în gratia tinerilor homosexuali care se plimbau fără rost prin Atena, făcînd bancuri pe seama democratiei. Socrate nu era preocupat de politică. Sustinea că nu stie nimic, si dovedea oricui că nici el nu stie nimic. Era de bon-ton să îl inviti la petreceri. Se învîrtea prin cercurile celor mai alese familii. Nu lipsea niciodată.Socrate era incredibil de rezistent la băutură. Cînd toti erau deja pe jos, beti crită, el se plimba prin încăperi si lua cu sine cîte-o vază sau o statuetă mai mică. Xantipa le vindea ulterior în anticariat. Acesta devenise celebru pentru piesele sale rare. Cei păgubiti însă tăceau. Socrate era Socrate. Lumea continua să îl invite si era păgubită de fiecare dată. Doar cînd celebra hetairă Diotima povesti cîndva zîmbind, că ar fi cumpărat din anticariatul Xantipei o mica statuetă de Fidias pentru de două ori mai multi bani decît atunci cînd o achizitionase întîia oară, de unde trăsese concluzia că un alt Fidias, un Hercule, se află încă la ea, abia atunci se gîndi Platon să ceară politiei să cerceteze anticariatul Xantipei. Dar apoi se gîndi: ce este mai inteligent, să distrugă sau să exploateze popularitatea lui Socrate? Asa încît îl căută pe Socrate.Dacă i-a văzut tragediile, îl întrebă pe acesta. A fluierat împreună cu ceilalti, i-a răspuns Socrate. Ar fi mai degrabă indicate ca lecturi, fu de părere Platon, dar cu sigurantă că Socrate îi cunoaste poeziile. Cele mai fade versuri care s-au scris vreodată despre tineri, mormăi Socrate. În fine, lirica nu este punctul lui forte, acceptă Platon. Dar dialogurile! Filosoful Protagora s-a exprimat în termeni foarte elogiosi la adresa lor. Dialogurile, cu emfaza lor aristocratică, nu interesează pe nimeni, mai spuse Socrate. Tocmai, recunoscu Platon, popular trebuie să fii. Socrate e popular. Dar el îsi iroseste propriile discutii.Tocmai acesta este rostul lor, rîse Socrate. Nimănui nu i-a trecut prin cap să le scrie; dar dacă ar fi scrise, Socrate ar deveni celebru în lumea întreagă, îi dădu de gîndit Platon. El ar vrea să le scrie. Socrate îl privi neîncrezator pe Platon. Oare ce avea de gînd aristocratul infatuat si cam stîngaci din fata lui? Ca onorar, o să îi ofere o sută de drahme pe lună, adaugă Platon. Propunerea i se pare prea tenebroasă, spuse Socrate, si dădu să plece. În felul acesta Socrate nu va mai fi dependent de Xantipa si de un anticariat pe care poate că într-o bună zi îl va cerceta politia, observă ca din întîmplare Platon. O amenintare? întrebă Socrate. Un avertisment, răspunse Platon. Socrate dădu din umeri. Nimeni nu se plînge atunci cînd el ia ceva cu sine de la petreceri, acesta este onorarul lui, la urma urmei îi distra pe invitati. Dar apoi se mai gîndi. Bine, spuse el. O sută de drahme pentru Xantipa. Dar cîte ceva tot o să mai ia de pe unde o să mai meargă. Platon se puse pe treabă, îl înlocui pe Platon în dialogurile sale cu Socrate, si astfel edită Protagoras, Ion, Laches, Lysis, Harmides, Gorgias, Banchetul etc. În special Banchetul deveni un best-seller. Atenienii erau entuziasmati. Ei le luau realmente drept dialogurile lui Socrate. Acesta nu citea ce scria Platon. Îi era indiferent. El vorbea, asta îi era de ajuns, ce sens avea să mai si citească ceea ce tot el spusese deja? Dar Xantipa rămase neîncrezătoare.Dialogurile sînt vii, dar mult prea nobile, îi spuse ea lui Aristofan, autorul de comedii, iar ceea ce se spune în dialoguri despre Diotima este pur si simplu incredibil. O cunoaste doar, Diotima nu e decît o gîscă proastă. Aristofan nu răspunse, continuă doar să-si soarbă supa din farfurie. Comedia lui, Norii, în care îl lua în rîs pe Socrate, îi plăcuse acestuia din urmă, si astfel cei doi deveniseră prieteni. Acum Aristofan era bătrîn si nu mai scria comedii.Dacă e adevărat că Socrate l-a întrecut la băutură la sfîrsitul Banchetului, întrebă Xantipa. Socrate îi întrece pe toti cînd vine vorba de băutură, răspunse Aristofan evaziv. Nu voia să-i spună Xantipei că Platon inventase Banchetul. Doar de-ar cunoaste adevăratele intentii ale lui Platon, pe care acesta le urmărea cu toată povestea asta cu scrisul, a mai spus Xantipa, si îi mai puse lui Aristofan niste supă. Ea n-are încredere în Platon. Acesta se dă drept Socrate. Cu ce scop? Oare ce punea la cale pe ascuns? E un reformator, iar reformatorii sînt întotdeauna periculosi.Xantipa avea dreptate. Femeile au întotdeauna dreptate. În pielea lui Socrate, Platon se simtea în sigurantă. Putea îndrăzni să actioneze. Lumea trebuie schimbată. El trebuia să pună bazele unui stat menit să reziste la orice schimbare. Schimbarea era tot ce putea fi mai rău, fiecare schimbare nu făcea decît să îndepărteze de Idee. Doar Ideea în sine nu suferea schimbare. Statul trebuia să întruchipeze ideea dreptătii, pentru a putea fi la rîndul lui neschimbător. Statul este format din oameni. Partea neschimbătoare a omului este sufletul. Statul trebuie să corespundă sufletului drept. Sufletul este drept atunci cînd ratiunea manifestă curajul de a stăpîni partea impulsivă a sufletului. Transferînd toate acestea asupra statului: filozofii, fiind cei stăpîniti de ratiune, trebuie să domnească, iar poporul, dominat de instinct, trebuie să se supună. Dar între stăpînitori si stăpîniti trebuie să mai existe cei curajosi, acei gardieni care au grijă ca cei stăpîniti să se supună.Cînd un stat functionează în felul acesta, atunci el corespunde ideii de dreptate si este neschimbător. Statul nu există pentru individ, ci individul pentru stat. Proprietatea privată este interzisă, femeile si odraslele sînt un bun comun între prieteni. Cea mai importantă misiune a statului este educatia fizică si muzicală a gardienilor. Homer si autorii tragici sînt interzisi, muzica militară în schimb este permisă. După descrierea educatiei filozofilor si după încă o încercare într-ale poeziei, Platon îsi încheie cele zece cărti ale Republicii cu prezentarea vietii după moarte pe tărîmul celălalt, unde fiecare îsi primeste răsplata sau pedeapsa, pentru a alege apoi o nouă viată pentru sufletul său. Toate acestea le înfătisă ca pe învătătura lui Socrate.Era convins că în felul acesta îi poate convinge pe atenieni să îsi schimbe constitutia si să accepte forma statală propusă de el. Dar Republica se dovedi un esec. Prea complicată si prea greoaie. Prea reactionară. Sparta, bunăoară, era un model de stat liberal. Receptarea critică fu groaznică. Platon se simti mai întîi ca politician zguduit. Dar nu renuntă. Începu să se implice pentru ideea lui. Închirie teatrul lui Dionisos. Dar, în locul celor cincisprezece mii de spectatori asteptati, nu si-a făcut aparitia decît Aristofan. Acesta stătea în ultimul rînd de sus si nu după mult timp adormi. În ciuda sforăitului acestuia, Platon vorbi patru ore întregi fără întrerupere. La cea de-a doua conferintă mai veniseră trei spectatori: filozoful Meletos, politicianul Anytos si criticul literar Lykos. Acestia i-au întrerupt conferinta după primul sfert de oră. Este absurd să asculti lucrurile pe care le prezintă el acolo. Ideile nu sînt nimic existential, numai ceva gîndit, spuse filozoful Meleteos. Platon s-ar identifica într-un fel prea mult cu dialogul lui Socrate, asa încît trebuie să presupui că Republica nu-i apartine lui Socrate, ci lui Platon, fu de părere criticul literar Lykos. Ideile politice prezentate în Republica sînt complet nedemocratice.Dreptatea constă în egalitatea tuturor în fata legii, constată politicianul Anytos. Platon îl contrazise.Voia să-si salveze iluzia, Socrate ar fi de fapt autorul Republicii. Atunci nu ne rămîne decît să-l acuzăm pe Socrate în fata legii pentru că încearcă să-i seducă pe tineri cu învătăturile lui periculoase, conchise filozoful Meletos. După cum au fost sedusi la rîndul lor Alcibiade si Critias, completă politicianul Anytos. Vor vedea atunci dacă Socrate va continua să sustină că el este autorul ideilor din Republica, adaugă răutăcios criticul literar Lykos. Se ajunse la proces. Socrate trebui să învete cuvîntarea apărării pe de rost, plus încă patru alte discursuri: unul pentru declararea nevinovătiei, altul pentru pretentiile legate de pedeapsă ale acuzării, altul după exilare, si încă unul după condamnarea la moarte. El învătă sîrguincios. Aristofan îl ascultă din discursuri. Socrate încurca însă în permanentă cuvîntările. Xantipa se temea de tot ce putea fi mai rău. Si avea din nou dreptate. Socrate pierdu procesul în Areopag. Platon îi aduse personal vestea, la anticariat, pe cînd ea tocmai stergea praful de pe un mic Apollo de Praxiteles.Xantipa ascultă cu răbdare ceea ce îi spuse Platon. Nici nu-i de mirare, la un asemenea discurs al apărării, îi reprosă ea. Doar îl ascultase la rîndul ei de nenumărate ori. Socrate a încurcat textele, i-a răspuns glacial Platon, invitatia la o agapă ar fi trebuit să o facă după declararea nevinovătiei, nu a vinovătiei. Curtea de justitie s-a simtit luată în rîs, nemaiputînd lua ulterior, pentru a-si salva onoarea, decît decizia pedepsei cu moartea. Socrate nu se tinuse deloc de textul propriu-zis. În loc să le explice atenienilor Republica, nu s-a ferit să spună curtii de justitie verde în fată că fusese numit de oracolul din Delfi cel mai întelept dintre oameni. Toată lumea stie însă ca Pythia este îi este mătusă, asa încît Socrate nu a făcut decît să-si scrie propria condamnare la moarte. El, Platon, nu putea decît să spere că data viitoare Socrate îsi va învăta mai bine textele. Timp ar mai fi berechet. Vasul spre Delos tocmai plecase si abia la întoarcerea lui urma Socrate să bea paharul cu cucută. Dar cînd primi de la Platon, în închisoare, textul pe care trebuia să îl citească înainte de moarte, Socrate se opuse. Dacă tot trebuie să moară, nu mai are nici un chef sa învete încă un text pe din afară. Ce înseamnă moartea, dacă Socrate va deveni nemuritor, strigă Platon. Nu trebuie decît să învete pe dinafară textul potrivit. Acel text va intra în literatura lumii, o sansă unică. Socrate rămase neînduplecat. Putin o să-i mai pese lui, cînd o fi mort, de literatură.Atunci interveni Aristofan în discutie. El ar fi citit textul lui Platon. Socrate spune multe lucruri acolo, care te pun pe gînduri, în special în legătură cu viata de după moarte. Aiurea, i-o întoarse Socrate, mortu’ e bun mort! Poate că si cele trei rîuri subpămîntene, Acheron, Periphlegeton si Kokytos sînt îndoielnice din punct de vedere geografic, continuă Aristofan, dar, în linii mari, e vorba totusi de un text pe care lumea îl atribuia lui Socrate. Într-adevăr, însă, încruntă fruntea Aristofan, asta, în primul rînd, doar dacă Socrate va muri ulterior, ceea ce ar fi păcat, si, în al doilea rînd, doar dacă Socrate ar fi în stare să învete textul pe de rost, ceea ce după părerea lui era exclus.Pe Zeus, se văită Platon, înseamnă că a scris degeaba Fedon. La nici un alt dialog nu a lucrase atîta. Ar exista totusi o solutie, mai spuse Aristofan: va învăta el textul si va intra în rolul lui Socrate. Cei doi de fată erau deconcertati. Atunci va trebui ca Aristofan să bea si paharul cu cucută, spuse meditativ Socrate. De ce nu? Adăugă Aristofan sec. Propunerea îi apartinea de fapt lui Platon. Dionys, tiranul din Siracuza, fusese impresionat de dialogul Republica si îl invitase pe Socrate să înfiinteze un stat după propriile-i convingeri. Platon îl întrebase deja pe el, Aristofan, dacă nu vrea să învete textul si să moară în locul lui Socrate. Fedon, după cum se numeste dialogul, îl face pe de-o parte pe Socrate nemuritor, în caz ca acesta are să moară; pe de altă parte, oferta lui Dionys era o sansă de a pune în aplicare ideile din Republica, dar asta numai dacă Socrate reusea să fugă în Siracuza.Aristofan i-a răspuns atunci că în privinta muritului trebuie să se mai gîndească, dar acum s-a gîndit si a luat o hotărîre. Si asa el nu mai era la modă. Atena devenise un oras de provincie, iar politica ei, provincială. Nepotrivită pentru teatrul întregii lumi. Nu mai apăreau decît conflicte personale. Probleme de familie. Melancolism. Nostalgie. El a ajuns de rîsul criticilor, comediile lui erau desfiintate ca niste pălăvrăgeli fără sens. El însusi nu mai era bun decît pentru istoria literaturii. Ar fi vremea, adăugă el, să facă ceva util. Va prelua el însusi regia dialogului Fedon, va juca rolul principal si apoi va bea paharul cu cucută. Socrate protestă. El trebuia să moară. Dar nu cu acest text, îl contrazise Aristofan. În el vorbeste un Socrate inventat de Platon, asa cum o face în Republica sau Banchetul. Sînt niste dialoguri cît se poate de artificiale si de greoaie, toate acele argumente în favoarea nemuririi, chiar si descrierea, lungă de cîteva pagini, a pămîntului, a lumii subpămîntene si a vietii de după moarte! Toate acestea voia să le învete Socrate pe de rost? Doar s-a ales, datorită nesigurantei lui în privinta celorlalte texte, cu o condamnare la moarte. Asta ar fi fost în regulă, dacă Socrate ar fi fost actor, în acest caz si-ar fi meritat pe deplin moartea.Dar el, Aristofan, stie de ce este în stare un actor, si pentru el, ca autor de comedii, nu s-ar putea concepe o moarte mai demnă, decît să moară în pielea lui Socrate. Ar cam fi vremea, mai adăugă el, ca Socratele lui Platon să moară, si Socratele lui Socrate să trăiască mai departe. Îi doreste, deci, să aibă parte numai de bine în Siracuza. Apoi Aristofan tăcu.Socrate îsi acceptă destinul. Aristofan îi chemă de la Teba pe actorii Kebes si Simmias si încercă cu ei dialogul. Îsi numi propria regie realism poetic. În celula era destul de întuneric. El se machie în asa fel încît atenienii îl luară drept Socrate. Urmăriră cu sufletul la gură discutia lui Simmias si a lui Kebes cu cel pregătit pentru moarte. Aristofan jucă grandios. În clipa în care intra solul cu paharul cu cucută, toti plîngeau; Aristofan bău paharul, mai făcu cîtiva pasi, iar cînd picioarele îi deveniseră grele, se întinse; cînd trupul i-a devenit rece, se mai descoperi o dată, spunîndu-i bătrînului Criton, care încă îl mai lua drept Socrate, că îi datorează lui Asclepios un cocos. Mai făcu un gest apoi si îsi dădu duhul. Aristofan fu apoi cremat drept Socrate si toată Atena privi cum norul de fum se risipeste pe cerul albastru, în timp ce Socrate, Xantipa si Platon erau deja pe un vas în drum spre Siracuza. Xantipa luase cu ea cele mai valoroase piese din anticariatul ei, statuete de Fidias, Praxiteles, picturi de Eupompos si Thimantes, vaze miceniene si amfore, editii clasice, produse textile corintice si persane. Totusi, Platon se înselase în calculele sale. Într-adevăr, Dionys considera că ideile acestuia sînt de fapt ale lui Socrate, dar o făcea în felul său.Dionys îsi cumpărase o armată de mercenari din întreaga Italie. El domnea cu viclenie, aducînd vrajbă între cetăteni, ascunzîndu-se în cetatea Euryalos. Avea nevoie de Socrate în scopuri propagandistice. Un domnitor care se bucură de tovărăsia unui filozof impune. Dar Platon voia să facă din Dionys un filozof, pentru a putea pune în aplicare ideea sa despre stat. Îl întrebă pe acesta cum stă cu matematica, iar acesta îi răspunse uimit că pentru socoteli era responsabil secretarul lui, Damocles, iar cînd Platon i-a pretins moralitate, acesta l-a arestat, gîndindu-se că va obtine pentru eliberarea sa o mare sumă de bani. Virtuosi trebuie să fie cei stăpîniti, nu stăpînii. Socrate în schimb îi plăcu lui Dinoys. Ei băură împreună nopti la rînd în fortăreata Euryalos.Dar oare stie Dionys ce însemnă a domni, vru să stie la un moment dat Socrate. A domni presupune o bună cunoastere a oamenilor, a fost răspunsul. Dar ce înseamnă o bună cunoastere a oamenilor, întrebă din nou Socrate. Cunoasterea de oameni nu este altceva decît cunoastere de oameni, a răspuns Dionys; asta nu se poate învăta, fie o ai, fie nu o ai. Cine nu poate spune ceea ce stie, nu stie de fapt ce stie, conchise Socrate. El unul nu stie ce înseamnă a domni, si totusi domneste, rîse Dionys, si toti rîseră împreună cu el, pentru că nu era politicos să nu rîzi atunci cînd rîdea Dionys. Apoi el se opri brusc din rîs si privi în jur cu mînie. Toti se crispară de teamă si nimeni nu mai rîse. Atunci Dionys începu să rîdă din nou, de teama lor, si toti ceilalti începură să rîdă la rîndul lor, din politete. Din păcate însă Dionys jurase că oricine îl va întrece la băutură va trebui să moară. Socrate îl întrecu pe Dionys la băutură. Si astfel Socrate trebui să bea pînă la urmă paharul cu cucută; Dionys se astepta la un mare spectacol si închirie în acest sens amfiteatrul din Siracuza. Toti cetătenii Siracuzei îsi făcură aparitia, aristocratii, ofiterii, oamenii de rînd. Pînă si femeilor le fu permis să vină. Dar Socrate bău paharul cu cucută în tăcere.În acel moment, luă cuvîntul Xantipa: „Cetăteni ai Siracuzei! Ati văzut murind un om, de la care voi ati asteptat cuvinte mari si profunde, o cuvîntare despre sensul mortii si, eventual, o lămurire cu privire la ceea ce ne asteaptă pe noi toti – care, fără exceptie, vom muri cîndva – după moarte. Ati fost însă înselati în asteptări. Socrate a tăcut. În locul lui vă vorbesc acum eu, Xantipa. Socrate mi-a fost bărbat, si tăcerea lui îmi dă dreptul – într-o lume în care altfel femeile tac – să vorbesc, cu atît mai mult, cu cît vorbesc unor fiinte care, toate, sînt născute din trup de femeie, singurul lucru sigur, căci cine i-a fost mamă, stie oricine, chiar dacă aceasta a fost o tîrfă. Dar tatăl? În cazul multora dintre voi, nu este prea sigur cine este acesta, căci trăim, de e pace, într-o lume a divorturilor, asa încît multora dintre voi doar mama vă cunoaste tatăl, iar de-i război, într-o lume a violentei, în care nici măcar mama nu-l mai cunoaste pe tată, si de cele mai multe ori e război. Asa încît nici eu nu stiu prea bine de vorbesc cetătenilor Siracuzei sau Cartaginei. Există unele întrebări, la care pur si simplu nu se poate răspunde. Asta o stia si Socrate. Nu că nu ar fi putut răspunde la absolut nici un fel de întrebare, cum ar fi, bunăoară, întrebarea dacă era un sculptor de talent sau nu. El a renuntat la sculptat, si multi altii ar fi făcut la fel, dacă si-ar fi pus această simplă întrebare. Si la întrebarea care vin e mai bun si cum se prepară acesta putea răspunde Socrate. Dar înainte de toate el a stiut să fie el însusi. Socrate a rămas Socrate, o calitate pe care doar cei mai putini dintre bărbati o posedă. Mai întîi ei sînt copii, apoi ei devin bărbati, si cînd au ajuns în sfîrsit bărbati, devin politicieni, conducători de osti, poeti, eroi, sau mai stiu eu ce, numai ei însisi nu mai rămîn.Ei nu mai rămîn bărbati, se joacă doar de-a bărbatii, în vreme ce noi, femeile, rămînem femei, că sîntem mame, hetaire sau tîrfe. Socrate, dimpotrivă, nu a jucat doar un rol, el a rămas ceea ce a fost de la bun început: Socrate. El mai stia si faptul că nu stie nimic, si de aceea îi întreba pe toti ce cred ei că stiu. A întrebat mestesugari, filozofi, astronomi, politicieni, a tot întrebat, pînă cînd nimeni nu a mai putut răspunde, dintre mestesugarii, filozofii, astronomii sau politicienii pe care îi întrebase, asa încît în final el se găsea de fiecare dată în fata mării nesfîrsite a nestiintei, în care toate întrebările se varsă si unde e absurd să continui să întrebi, căci, cu cît crezi că stii mai mult, cu atît mai nemăsurată devine această mare. Era convins că e mai bine să suferi nedreptăti, decît să le faci. De aceea nu făcea nimic. Era de o lene dumnezeiască, Socrate. A rămas deoparte în fata evenimentelor si a permis în egală măsură să fie tinut deoparte. Fiintarea era pentru el totul – cunoasterea, nimic. Se uita după fiecare hetairă si după fiece tînăr drăgut. Obisnuia să mănînce si să bea cu plăcere. Iar acum l-a întrecut la băutură pe tiranul vostru. Pentru acest lucru a trebuit să moară. Dar si-a acceptat condamnarea la moarte absolut degajat. E în regulă, ar fi spus el. Nu e decît consecinta firească a rezistentei sale la băutură. Oricine altcineva ar fi murit de mult din cauza ficatului, dacă ar fi băut atîta. El însă a băut paharul împăcat. Considera că l-a meritat. Socrate a murit ca Socrate.Sînt mîndră că i-am fost sotie. Cetăteni ai Siracuzei, mă despart de voi. Pe Platon îl iau cu mine. L-am eliberat pe cautiune, cu banii obtinuti din anticariatul pe care l-am putut întretine, culmea, tot datorită lui Socrate. Printre altele, si datorită rezistentei sale la băutură. Platon e prima piesă din noul meu anticariat. Îl voi vinde de două ori mai scump decît am dat pe el. E un original. El crede că stie. Si pe Socrate l-a descris tot după propria sa imagine: ca pe un Socrate care nu stia că nu stie nimic. Rămîneti cu bine.”