Poveste pentru prietenul meu!

Asfaltul lucea în lumina soarelui, iar frunzele platanilor ce străjuiau strada erau pline de praf, de abia reuşeau să facă umbră trotuarului. Oraşul din sudul ţării nu se schimbase aproape deloc în cei câţiva ani de la revoluţie, doar cu barurile care apărură ca ciupercile după ploaie şi că la farmacie se vindeau ţigări. În acest oraş locuia familia Mironovici, în casa rămasă de la parinţii soţului. Grigore Mironovici coborî în faţa celei mai mari bănci din oraş, pentru a se interesa cum putea intra în posesia unei moşteniri. Deocamdată nici nu ştia despre cât este vorba. Îi picase pe cap o sumă mare de bani din partea unui unchi dinspre tată, ce-şi petrecu veacul prin America şi pe care nu-l văzuse personal, niciodată. Ţineau legătura prin corespondenţă, apoi vorbiseră de câteva ori la telefon şi de câtva timp relaţia lor se întrerupsese, deoarece unchiul nu mai răspundea. Apoi primise un înscris, prin care era înştiinţat că a moştenit o avere fabuloasă, unchiul neavând alţi moştenitori.Pensionar, Grigore fusese aviator şi arăta foarte bine la cei 56 de ani. Nu avea nici un kilogram în plus nici în minus, înalt, drept, genul sportiv, cu părul grizonat şi chip frumos. In holul instituţiei era bine, răcoare. Îşi scoase ochelarii de soare şi se îndreptă spre un ghişeu.
- Sărut mâna duduie! Puteţi să mă lămuriţi şi pe mine într-o problemă... vă rog?
Duduia de după ghişeu, o brunetă cu ochi albaştri languroşi, machiată cu gust şi îmbrăcată la fel, catadicsi să ridice privirea spre bărbat şi-l întrebă plictisită:
- Ce doriţi?
Grigore îi întinse actul, fără nici un cuvânt. Femeia luă hărtia în mână, iar când aruncă ochii peste ea, deodată deveni curioasă. Se uită la hârtie, la bărbatul de dincolo de ghişeu, iar faţa ei îşi schimbă mimica, ochii începură să clipească mai des, scoţând în evidenţă genele lungi şi întoarse cu periuţa şi rimel. Buzele cărnoase deveniră mai ţuguiate, mai provocatoare.
- Pare a fi vorba de o moştenire... domnule.
- Aşa pare, ce trebuie să fac eu pentru a intra în posesia ei, dacă sunteţi draguţă... i se adresă foarte politicos, Grigore.
- Multe stimate domn, multe, dar va merita.
Şi începu să-i înşire tot felul de birouri, cu denumiri sofisticate, pe unde trebuia să treacă, tot felul de acte pe care trebuia să le procure.
Bărbatul nu era cel care să se căciulească pe la uşi după semnături.
- Stimată doamnă, eu cred că am să renunţ, spuse glumind.
- Nu cred că veţi renunţa, dacă vă voi da eu concursul, zise oficianta, ridicându-se imediat şi ieşind din ghişeu, pe holul mare al băncii.
Lângă Grigore se înfăţişă o femeie în jur de 30 şi ceva de ani, bine făcută, atrăgătoare, în preajma căreia erai învăluit de un parfum suav.
Bărbatul îi lua mâna respectuos şi o sărută.
- Imi permiteţi să mă prezint: Grigore Mironovici.
- Iar eu sunt Marta Antonescu. Încântată de cunoştinţă, răspunse foarte amabil femeia.
Plecară să colide birouri, însa în unul nu era şeful, în altul nu ştia articolul de încadrare, în celălalt nu ştiu ce nu mai era. Văzând cât de încurcate sunt iţele birocraţiei, Grigore încercă:
- Scumpă doamnă Marta, dacă dumneavoastră doriţi să mă scăpaţi de acest coşmar, eu fac cinste. Se pare că voi avea de unde.
- Cu plăcere domnule, însă sunt sigură, că nu voi fi invitată la o cafea, după ce veţi vedea moştenirea în buzunar.
- Eu sunt sigur că mă voi achita, înainte de a primii aceşti bani, care oricum au venit cam târziu pentru mine, răspunse Grigore.
- Banii sunt buni oricând, domnule Mironovici, replică femeia, atingându-se ca din întâmplare de umărul bărbatului.
- Atunci, când să mai vin, stimată doamnă? întreba bărbatul, înclinându-se în faţa frumoasei femei, ce-i ajungea până la umăr.
- Poftiţi numărul de telefon, dumneavoastră sunaţi şi eu vă spun, răspunse Marta, întinzându-i o carte de vizită.
După ce salută politicos şi-i mai sărută odată mâna, Grigore plecă spre maşină, apoi spre casă, bucuros că a găsit pe cineva să-l scape de acest coşmar, numit birocraţie.
Acasă îl aştepta soţia sa Leontina, o femeie frumoasă. Puteai spune sus şi tare că nu are 60 de ani, pe care abia îi împlinise. Fusese balerină, dar un accident nefericit o ţinuse în pat şase luni cu un picior rupt, fapt ce o făcuse să nu mai poată dansa şi altceva nu ştia să facă. Soţul ei, care o venerase toată viaţa, pentru frumuseţea şi pentru caracterul deosebit ce-l avea, obişnuia să spună:
- Lasă Tina, câştig eu bani pentru amândoi.
Astfel, nu a mai lucrat nimic toată viaţa. Trăise în umbra soţului pentru a-i pregăti ţinuta impecabilă, pentru a-l servi la întoarcerea din curse, iar când lipsea se îngrijea, mergea la coafor şi cosmetică, pentru a arăta bine. Copii nu avuseseră. La tinereţe îşi doriseră, dar nu se putu, apoi încercaseră să infieze, dar nu avură noroc. Tot trăgea nădejde că vor infia unul dintre cei patru baieţi ai surorii ei, Elisaveta, însă aceasta nu fusese niciodată de acord. Astfel trecu an după an şi rămaseră fără copii. Acum nu se mai plângeau, se obişnuiseră, se iubeau şi trăiau unul pentru celălalt.
După pensionarea soţului, s-au retras din capitală, în acest oraş de provincie.
- Sărut mâna Tina, îşi salută Grigore soţia.
- Servus Grig. Ai sosit? Doamne... ce transpirat eşti, observă atentă femeia şi plecă repede după un prosop, pe care-l aruncă bărbatului, în joacă.
- Ai rezolvat ceva? mai întrebă Tina.
- Nimic, doar că am găsit pe cineva, o doamnă, care îmi va rezolva nişte semnături. Eu nu pot sta pe la uşi cu căciula în mână, pentru dreptul meu, răspunse Grigore, în timp ce-şi ştergea sudoarea.
- Dacă ai găsit pe cineva... să rezolve în locul tău, e în regulă, spuse Tina.
- Hai ca am pregătit un ostropel, cum îţi place tie.
- Desert ai făcut, Tina?
- Da, am făcut o tartă cu fructe, mai este şi îngheţată, dar nu acum că eşti traspirat.
- Bine, buna mea soţie, ştiu eu de ce te iubesc pe tine.
Cei doi soţi serveau masa în grădină, sub o viţă de vie, plantată de tatăl lui Grigore.
Grig o sună pe Marta după vreo trei zile, pentru a nu dori să pară prea insistent.
- Domnule, am impresia că nu te interesează prea mult aceşti bani, răspunse imediat femeia de la celălalt capăt al firului. Sigur, am obţinut semnăturile. Puteţi veni.
Şi tot ea:
- Când să veniţi? Azi, la terminarea orelor de program.
Lui Grigore nu-i venea să creadă că femeia aceea frumoasă rezolvă aşa repede ceea ce lui i se părea de nerezolvat. Crezând că râde de el, spunând să meargă la ora patru, ştiind că toate instituţiile îşi încheiau programul la trei, înainte cu o oră se înfăţişă în faţa ghişeului, cu un buchet mare de flori şi cu o pungă de cafea, din cele mai scumpe.
- Eram sigură, spuse femeia râzând, când îl văzu. Aşa sunteţi toţi bărbaţii. Un buchet de flori, un pachet de cafea şi gata: merci Marta.
- Frumoasă doamnă, rosti Grig cam încurcat, nu este decât un aconto.
- Era vorba de o invitaţie la cafea, nu la pachet, replică femeia, întinzându-i actele.
- Să înţeleg, că pot îndrăzni să vă invit la o cafea, peste o oră, doamnă Marta încercă Grigore cu sufletul în palmă.
- In sfârşit aţi înţeles, răspunse aceasta dându-şi ochii peste cap şi trecându-şi mâna prin părul negru, lung până la umeri şi buclat.
Apoi cu un gest feminin scutură capul, iar buclele după ce se răvăşiră, se aranjară la loc pe umerii goi, dezveliţi de bluza decoltată.
Grigore plecă la maşină şi aşteptă, nici el nu ştia ce. Era bulversat... prea multe întâmplări inedite în timp scurt. Nici nu ştia clar despre ce sumă este vorba, dar ştia că oricând poate să meargă la bancă să ia bani. Dar acum nu-l interesa suma, îl interesa această femeie, Marta. "De ce am spus ca o s-o aştept? De ce am invitat-o la cafea? Mai bine mergea Tina... ele femeile se pot înţelege admirabil între ele. Dar acum ce să mai fac?"
În timp ce pe el îl frământa o mie de gânduri, la portiera din dreapta maşinii, bătea Marta. Bărbatul coborî politicos, trecu pe partea cealaltă a maşinii, deschise portiera, iar femeia urcă foarte jovial. Închise cu grijă uşa şi trecu la volan. Era emoţionat, nu ştia ce trebuia să spună.
Îl scoase din încurcătură Marta, care vorbea şi pentru el, ea propusese locul unde se servea cafea bună, mai în intimitate şi la răcoare. În local, Grigore fusese la fel de protocolar şi exagerat de politicos în gesturi şi în convorbiri, încât Marta propuse:
- Hai să ne spunem pe nume, pentru a exclude distanţa ce ne-o dă apelativul de politeţe.
- Bine doam…, bine Marta,
încercă Grig să-i facă femeii pe plac.
- Eu o să-ţi spun Gore, e bine?
- Cei apropiaţi îmi spun Grig.
- Eu o să-ti spun altfel decât cei apropiaţi, poate devin şi mai apropiată, decât cei apropiaţi, glumi Marta, şi ca din întâmplare, îşi aşeză mâna pe mâna bărbatului. Grigore nu ştia ce trebuie să facă: să-şi retragă mâna, s-ar fi supărat această faptură minunată din faţa lui şi apoi simţi un fior plăcut la atingerea acelei mâini calde, moi şi catifelate. Nu mai simţise aşa ceva de vreme îndelungată, nici nu credea că mai este posibil. La local aflase despre Marta, că avea 36 ani, că fusese căsătorită de două ori. Din prima căsătorie avea un baiat de 15 ani, pe Mihnea. Tatăl acestuia o părăsise pe când avea copilul şase ani, pentru altă femeie. După doi ani se recăsătorise, iar după alţi doi divorţase, pe motiv că fostul soţ avea multe vicii. Era hotărâtă să nu se mai căsătorească.
- Păcat... aşa o fiinţă frumoasă ca tine să se irosească. Nu-ţi este greu cu Mihnea, în creşterea lui, în educaţie, financiar? întrebă Grig, foarte afectat.
- Imi este. Nu e prea uşor, dar Mihnea este foarte cuminte şi foarte inteligent, nu-mi face probleme. S-a obişnuit, stă mai mult singur, învaţă singur, mănânca singur. Nu prea se descurcă cu fizica. I se pare grea.
Grigore îi făcu unele confesiuni la cerera ei, părea foarte interesată, de viaţa lui, despre cariera lui de aviator, despre Tina, despre obârşia lui de dincolo de Prut.
- Nu am nici o rudă aici. Dacă am, ei sunt în partea cealaltă a Prutului şi nu-i cunosc. Tina, soţia mea, are o soră în Ardeal, locul ei de baştină.
După puţin timp, Marta spuse că doreşte să plece, deoarece avea să soseacă Mihnea de la şcoală.
- Ştii ce puţin ne vedem? Eu lucrez dimineaţa şi el învaţă după amiază. Ne întâlnim doar seara, în timp ce el stă mult la computer şi la sfârşit de săptămână.
Grigore conduse femeia acasă, într-un bloc a unui cartier din marginea oraşului. La despărţire, Marta spuse:
- Sper să mă inviţi la cafea, din banii ăia mulţi, Gore…
Făcură schimb de numere de telefon şi se despărţiră.
După primul colţ, Grigore opri maşina să se liniştească, să-şi dea seama dacă visează sau e adevărat, ceea ce i se întâmplase. Era confuz şi bulversat. Nu ştia ce trebuie să facă mai departe. Să-i spună Tinei sau nu... A nu... nu putea să-i spună că a fost la cafea cu o femeie de 36 de ani şi că a condus-o acasă cu maşina.
- Ai stat cam mult Grig, spuse soţia. Ai reuşit să rezolvi?
- Da Tina. Da, am rezolvat, răspunse grăbit, uşor emoţionat. Putem merge să luăm bani oricând. N-am avut curaj să văd câţi sunt. Hai să ne uităm împreună.
Se uitară amândoi şi imediat se aşezară pe canapea. Era vorba de 20 milioane de dolari. Erau multimilionari în dolari, acum la bătrâneţe. Rămaseră stupefiaţi.
- Acum putem merge în excursii unde doreşti tu, Tina. Să-ţi alegi unde vrei să mergem, chiar de mâine.
- Nu putem chiar de mâine, Grig. Mai întâi să ne treacă emoţiile, să nu facem infarct.
Vorbiră până noaptea târziu, făcură o mie de planuri şi tot nu ajunseră la nici unul clar.
- Hai să ne culcam milionarule, spuse Tina, într-un târziu.
- Eu citesc ceva Tina. Nu mă va lua somnul, zise Grig, însă el mai avea un gând asupra căruia să reflecteze: dacă se va mai întâlni sau nu, cu Marta. Simţea încă, atingerea palmei ei mici, iar buzele îl ardeau de sărutul ce-l pusese pe degetele fine cu unghii lungi ale femeii. Nu dormi
Încântaţi, a doua zi merseră să ia nişte bani din banca, să aibă ceva palpabil în buzunar. Contrar aşteptărilor, prezenţa lor la casierie făcu vâlvă, oficianta îi conduse direct la directorul băncii. Acesta îi primi cu mare pompă, le oferi căte o cafea şi-l făcu pe Mironovici acţionar al băncii, doar avea cel mai mare cont.
Modeşti, cei doi pensionari răspunseră cu politeţe, luară ceva bani, pentru a nu mai fi nevoită Tina să numere şi să calculeze pensia şi plecară. Se răsfăţară toată ziua aceea, cumpărându-şi tot ce doreau, dar modest, încă nu puteau crede că ei sunt posesorii acestei sume imense de dolari. Trecură pe la agenţia de voiaj, arătându-şi interesul pentru câteva excursii. Dorinţa Tinei dintotdeauna era să ajungă în Caraibe. Grig fiind aviator, mai văzuse lumea.
In ziua urmatoare Tina primi un telefon de la sora sa Elisaveta, din Ardeal, care-i spunea că este internată în spital şi ar avea nevoie de ajutorul ei.
- Trebuie să te duci, Tina.
- Tu nu mergi? îşi întrebă femeia, soţul.
- Dacă stai mai mult pe la spital…ştii tu cum mă am eu cu doctorii. Ion e mai mult băut, ce să fac eu acolo? Te conduc la aeroport şi apoi iei un taxi. Acum ai bani să te plimbi numai cu taxi, iubita mea soţie.
A doua zi, Tina găti multe feluri de mâncare, supe, deserturi, pentru Grig, căruia nu-i plăcea decât mâncare gătită de ea. Nu ştia precis cât va lipsi. La aeroport se despărţiră cu greu. Ei nu prea fuseseră plecaţi unul fără celălat.
- Să mă suni când ajungi, Tina.
- Bineînţeles. Şi tu să mă suni seara, acasă la Veta, răspunse femeia de pe culoarul spre avion.
In doua ore Tina era la casa surori sale, cea cu patru băieţi. Trei căsătoriţi, iar mezinul student într-un oraş din apropiere. Acasă era Ion, soţul Vetei, afumat, care-i dăduse informaţii despre spitalul unde-şi avea soţia internată. In drum spre spital Tina se fericea: "ce soţ bun am eu". In acest timp Grigore tocmai primea un telefon de la Marta. Îi solicita ajutor, pentru a duce un televizor la reparat. Bărbatul rămase puţin uimit de îndrăzneală, uimit că se apelase la el. Dar cum era singur şi fără ceva de făcut în mod expres în acel timp şi pentru a scăpa de stresul banilor, cu care încă nu se obişnuise, la ora patru o aşteptă în faţa băncii, pe Marta, de unde plecară la ea acasă. Locuinţa era un apartament modest de bloc, într-un cartier mărginaş, fără lux, dar curat şi aranjat cu gust. Singurul televizor din casă era stricat.
- Mai bine l-ai schimba Marta, îi sugeră Grig.
- Da sigur, ţie îţi convine să spui asta... e uşor, dar cu ce?
- Dam... ai dreptate, mai spuse bărbatul roşind pe interior. Il duc eu la reparat şi ţi-l aduc când o fi gata. Bine Marta ?
- In regulă, dar stai şi serveşte o cafea.
- Nu mulţumesc, nu beau cafea la ora asta, poate un pahar de suc.
După ce-şi bău sucul, Grigore luă bărbăteşte televizorul în braţe şi coborî la maşină.
- Vin şi eu? întreba Marta.
- Nu, mă descurc singur, răspunse Grig.
Pe drum îi veni ideea de a-i cumpăra un televizor nou acestei femei frumoase, pentru că-l ajutase şi ea şi pentru că avea bani destui. Zis şi făcut. Lăsase undeva la reparat televizorul stricat şi demodat, şi cumpără unul de cea mai nouă generaţie. După vrea două ore se înfăţişă la uşa Martei, cu o cutie mare cât el. Îi deschise uşa un băiat înalt, frumos căruia îi mija mustăcioară şi care rămase foarte mirat văzând un bărbat cu o cutie mare la uşă.
Imediat veni Marta. Ea înţelesese despre ce era vorba. Grig intră cu televizosul şi-l puse în mijlocul sufrageriei. Îl desfăcură toţi trei şi-l instalară. Mihnea luă telecomanda şi începu butonarea, spre satisfacţia tuturor.
- Multumesc Gore! Mulţumesc!
- Cu multă plăcere Marta, răspunse Grig foarte fericit, că putuse să bucure cele două fiinţe.
Petrecură seara împreună, în ambianţă plăcută, vorbiră mult, glumiră mult, cinară împreună. Grigore mai puţin, deoarece nu era obişnuit cu sandwich-uri. La plecare primi un sărut fugar pe obraz din partea Martei şi invitaţie pentru a doua zi.
Acasă se grabi s-o sune pe Tina.
- Unde ai fost Grigore, se auzea glasul femeii, te-am sunat de multe ori.
- M-am întâlnit cu un fost coleg de liceu şi am petrecut mult timp împreună, minţi Grigore.
Mai vorbiră despre una, despre alta, despre Veta care trebuia să se opereze şi că ea va trebui să mai rămână în Ardeal. A doua zi după masă, Grig se dusese la Marta acasă. Amfitrioana îl aşteptă într-o ţinută de casă, foarte sumară. Bărbatul timid se aşezase pe canapea şi ţintise un punct din covor, dar tot femeia îl scoase din încurcătură, aşezându-se pe genunchii lui. Grig se lăsase dus de val şi de insticte masculine. Mângâierile femeii erau prea tandre, braţele moi, pielea catifelată, buzele senzuale. Bărbăţia lui fu zdruncinată din toate încheieturile, simţurile lancezânde izbucniră ca un vulcan dat în clocot… Iar plăcerea, ceva ce nu mai fusese niciodată, nici măcar în tinereţe. N-ar fi schimbat cu nimic şi ar fi dat orice pentru alta, asemenea…Mai târziu veni şi Mihnea de la şcoală şi se arăta foarte bucuros să-l găsească pe Grigore în casa lor.
- Gore te pricepi la fizică? întreba băiatul.
- Mă pricepeam... Acum nu mai ştiu… De ce întrebi?
- Am o problemă care-mi dă bătaie de cap.
- Să vedem, ceru Grig.
Rezolvă problema destul de uşor, doar fusese olimpic pe vremea lui la fizică şi termină facultatea cea mai grea de pe acele timpuri, aeronautica.
- Ştii şi matematică? mai întrebă Mihnea foarte încântat.
- Ştiu ceva, răspunse Grigore.
- Uite ce propun eu Gore,pentru că tot eşti singur acasă, vii tu mâine dimineaţă şi faci matematică cu Mihnea.
- Cu multă plăcere, fu răspunsul bărbatului. Încântat că în sfârşit avea şi el cum să-şi petreacă timpul în mod plăcut şi util, mai ales langă aceste doua fiinţe adorabile. Din ziua următoare, în fiecare zi Grigore îşi petrecea dimineaţa cu Mihnea, mâncau împreună sandwich-uri preparate de băiat, apoi o aştepta pe Marta, bucurându-se de câteva clipe de tandreţe sau de dragoste pasională, dăruite atunci când dorea ea. Se mai ducea acasă seara, uneori foarte târziu. Nu mai dădea telefon Tinei, ce se arăta tot mai îngrijorată, dar o linştea cu o voce blândă, cu minciuni, când reuşeau să vorbească. Sfârşitul de săptămână îl petrecu tot cu cei doi, la o cabană din apropierea oraşului. Era un trio perfect: Mihnea un adolescent serios, inteligent, bine educat, cu gândirea mult mai matură decât vârsta lui; Marta care îl copleşea cu drăgălăşeniile ei fără margini şi el, un bărbat trecut de a doua tinereţe, atent, politicos şi afectuos. Grigore îi lăsa ca din întâmplare, în fiecare zi câte o sumă de bani Martei, iar aceasta îşi completa garderoba cu lucruri rafinate, devenind din ce în ce mai elegantă. Aflându-se odată în oraş, împreună, îi spuse lui Grig:
- Ar trebui să-ţi schimbi garderoba Gore.
- Dacă zici tu… crezi că e necesar ?
- Bineînteles,
răspunse Marta, convingător. Astfel, omul se lăsă purtat în cel mai luxos magazin, unde fu pus să probeze mai multe rânduri de îmbrăcăminte, ce-i veneau bine de altfel, Marta avea gusturi şi care-l întinereau. Îi dădeau o notă de dandy. Sigur, îşi cumpăra şi pentru ea şi pentru Mihnea. Ea venea cu pachete la casă şi Grig plătea. Cu Tina vorbea din ce în ce mai rar, iar dupa vreo zece zile de la plecarea ei, seara când se întoarse acasă, o găsi pe soţia lui aşteptându-l, în camera de zi.
- Grig,ce bine arăţi…
Grigore rămase buimac, încercat de un sentiment de plăcere, dar şi de respingere în acelaş timp. Parcă această femeie îi era străină şi dorea să-i întineze sentimentele pe care le avea pentru Marta. Se retrase uşor de lângă soţia sa.
- Ce faci, Tina…? Cum îi este surorii tale?
- Veta e bine, acum e acasă. Operaţia a decurs bine. Dar tu ce ai făcut, ce ai mâncat?! Văd că mâncarea e aproape neatinsă în frigider.
- Am mâncat... mai mult prin oraş… spuse Grig, puţin încurcat.
Au vorbit foarte puţin, Tina punând totul pe seama stresului ce ţi-l dau banii şi lipsa ei de acasă, destul de lungă. Deşi observă în ochii lui o licărire ciudată, ce ascundea parcă un mister şi parcă întinerise, femeia se duse la culcare. Dimineaţa observă că era singură în pat. La cafea îl întrebă:
- De ce-ai dormit în cealaltă cameră?
- Ca să nu te deranjez. Să te poţi odihni.
Iar puţin mai tărziu:
- Eu plec în oraş, am de rezolvat ceva.
Lăsă bani pe masă şi plecă la Mihnea, care îl aştepta.
- Gore ce bine că ai venit, îmi este aşa de greu singur. Ce zici de un cinema?
- De acord, răspunse acesta, vesel.
Hoinăriră toată ziua. La ieşirea din program a Martei se postară cu maşina în faţa băncii şi plecară la restaurant, să ia masa.
Cam în acest fel se consumară următoarele zile, zile bune, multe la număr.
Tina îl aştepta seara, cu cina dar aproape niciodată nu mânca şi nici explicaţii nu dădea. De fapt, nici nu i se cereau. Înţelese că se petrecea ceva cu el, o schimbare enormă, totală, în detrimentul ei, însă refuza să creadă că se putea întâmpla ceva şi mai rău. Hotărî să nu-l cicălească, deoarece, gândea ea, era destul de stresat. Se purta cu diplomaţie, ca şi cum nu ar observa nimic, ba chiar uneori zicea:
- Mă bucur că ai găsit o modalitate de a-ţi petrece timpul în mod plăcut şi nu te laşi cuprins de stresul banilor. Nu sunt buni nici prea mulţi. Şi apoi dacă nu sunt munciţi de tine, ei sunt un blestem.
Şi continua să-l aştepte cu multă răbdare, dar şi cu nesiguranţa pe care o dădea aceste absenţe ale lui de acasă. Până într-o seară când Grig nu mai veni deloc. O cuprinse disperarea şi începuse să-l caute cu telefonul pe unde credea că va da de urma lui. În acest fel, a dat de o factură a unui televizor şi de nişte chitanţe pentru îmbrăcăminte de damă. Atunci întelesese că era adevărat ceea ce gândea în sinea ei. Încetă să-l mai caute. Soţul ei, cel pe care-l iubea de când se ştia, cel ce-i era aproape de vreo 30 de ani, găsise altă femeie. Acum ea ce trebuia să facă? Da, sigur, să aştepte să-i treacă. Precis era vorba de vreo fată, vreo balerină... Avea afinitate pentru acestea, vreo tânără lacomă de bani şi-l va părăsi după ce-şi va face plinul. Aşteptă vreo trei zile în aceasta incertitudine, timp în care nu ştia nimic de el. Se puse din nou pe dat telefoane, la toate numerele notate, printre care şi numărul Martei. Spre surprinderea ei, la acest număr răspunse chiar Grigore.
- Grig ce-i cu tine, unde eşti, de ce n-ai venit acasă?
- Vin acum Marta, vin acum… răspunse acesta cam încurcat.
În foarte puţin timp sosi. Tina îl privi cu dragoste şi cu îngrijorare.
- Ce s-a întamplat Grigore?
şi dădu să-l sărute.Bărbatul se retrase uşor, se aseză pe banca din curte şi începu a se confesa, cu vorbă joasă şi cu privirea în pământ:
- Tina, draga mea, am să-ţi mărturisesc ceva: m-am îndrăgostit de altă femeie. Tu trebuie să mă înţelegi.
- Vai, vai, începu Tina să glumească… ce să-ţi spun… ne-am îndrăgostit…
- Nu-i glumă, de loc. E o femeie divorţată, are un adolescent adorabil de care m-am ataşat foarte mult. Îmi este foarte greu să mă despart de ei.
- De mine... nu-ţi este greu să te desparţi Grigore? întrebă Tina, cu amărăciune.
- O să mai vin şi pe la tine.
Femeia rămase stupefiată de nonşalanţa cu care soţul ei dădea aceste explicaţii, de schimbarea ce avusese loc în mintea şi în comportamentul lui. Era cu totul altul, îmbrăca alte haine pe care ea nu le ştia, alura lui era alta, exprimarea şi mai ales parfumul care lăsa dâră în urma-i. Şi parcă întinerise. Tina înţelese că-l pierdu, dar mai încercă:
- Grigore, te rog nu mă părăsi, viaţa mea fără tine nu are sens. La mine te-ai gândit? Ce-o să se întâmple cu mine?...
- Da, m-am gândit Tina, dar nu pot renunţa la clipele fericite ce le trăiesc lângă cei doi, cel puţin deocamdată.
- Şi o să divorţezi? încercă să mai afle, Tina.
- Acum nu, răspunse acesta cu mâna pe clanţa porţii de la ieşire.
- Eu te aştept Grig! Eu voi fi aici mereu pentru tine, spunse femeia plângând cu inima zdrobită. Dar Grig nu auzi, se urcă în maşină şi demară. Leontina rămase să-şi ducă disperarea. Nu avea pe nimeni în afară de o prietenă, căreia nu îndrăznea să-i mărturisească aşa ceva şi pe sora ei Veta, cu problemele ei multiple. Apoi îşi aminti că ea nu avea nici măcar pensie. El, Grigore le avea pe toate: pensia era a lui, casa tot a lui, moştenirea aşişderea. Deci, ea trăia doar prin el. Niciodată nu se pusese problema să-şi treacă şi ea ceva pe nume. Deci, nu-i rămânea decât să se roage pentru sănătatea lui şi să spere că nu divorţează. Grigore trăia fericirea începutului de amor lângă o femeie tânără şi frumoasă, mai tânără cu 20 de ani decât el, căldura căminului, precum şi dragostea reciprocă pentru un fiu pe care nu l-a avut niciodată şi pe care l-a dorit atât de mult. Leontina, sfărâmată de disperare şi durere făcu şi un ultim gest pentru a-şi aduce soţul acasă: se duse la oficiul băncii unde lucra Marta să stea de vorbă cu ea. Aceasta ieşi imediat în faţa oficiului, pe culoarul băncii şi se recomandă.
- Duduie Marta, eu mă numesc Leontina Mironovici şi vreau să vorbesc cu dumneavoastră …
- Da doamnă... Mironovici, cu ce vă pot ajuta? întrebă sarcastic, Marta.
- Puteţi să mă ajutaţi foarte mult, trimiţându-mi soţul, pe Grigore acasă. Dumeavoastră sunteţi tânără şi puteţi găsi un bărbat de aceeaşi vârstă, cu sau fără bani mulţi.
- Stimată doamnă, trebuie să vă dezamăgesc. Nu pot să-l dau afară din casă, pe omul pe care-l iubesc.
- Doamna Marta, imploră Tina cu voce joasă, te rog lasă-mi soţul, am nevoie de el…
- Şi eu am nevoie de el, răspunse aceasta arogant, şi fiul meu la fel. Este un tată bun pentru fiul meu. Eu pot să-i ofer ce dumneavoastră nu i-aţi oferit nicidată, un fiu.
- Dar e bătrân, doamna Marta,
mai încercă un ultim argument, Tina.
- Da? Aşa-l vedeţi dumneavoastră? Eu îl văd tânăr, puternic şi foarte fericit. Vedeţi, asta-i diferenţa dintre noi două… La revedere doamnă… Mironovici.
Marta se învârti pe călcâie şi plecă în directie opusă. Tinei nu-i rămase, decât să îndure şi această umilinţă. Seara la cină, Marta îl întrebă pe Grigore:
- Când divorţezi, Gore?
- De ce să divorţez Marta, te căsătoreşti cu mine? întrebă glumind.
- Eu credeam că asta-ţi este intenţia.
Grigore nici în cele mai năştruşnice vise ale lui nu credea că este posibil, ca Marta să se căsătorească cu el. Era mulţumit şi de câteva clipe, de câţiva ani petrecuţi împreună, şi apoi... fie ce o fi... Noua situaţie îl puse pe gânduri, totuşi. Să divorţeze… ce s-ar întâmpla cu Tina?! Dar oricum îi va lăsa casa, pensia şi… altele de ce va mai avea nevoie, toată viaţa. Apoi hotărî: va divorţa fără să ştie cele doua femei. Când ai bani e posibil orice. Astfel, fiecare avuseră parte de câte o surpriză: Marta de una fericită, iar Tina de una disperată.
Intr-o lună, până în anul nou, Marta se numea Mironovici, soţia celui mai bogat acţionar din banca la care lucrase, deoarece renunţase la servici. Condiţia ei fiind alta, nu mai era nevoie să facă pe oficianta. Cei trei Grigore, Marta si Mihnea, petrecură revelionul la Paris; şi încă o săptămână după, pentru a face Marta cumpărături. Bărbaţii plecau să vadă Parisul, muzee, edificii, iar Marta venea seara cu taxiul încărcat de pachete.
- Mama o să ia tot Parisul în România, Gore, spunea Mihnea în glumă.
- Las-o Mihnea să cumpere, dacă-i face plăcere. O să-i trebuiasca un avion special pentru marfă, ţinea la glumă şi Gore.
Tina petrecu singură, aprinzând lumânări şi rugându-se pentru sănătatea lui Grig. Actele cu divorţul terminat, le primi prin poştă, faptul că pe ea n-o întrebase nimeni dacă vrea sau nu să divorţeze, o bulversă enorm. Trăia într-o nesiguranţă totală. Răvăşită de suferinţe, de nopţi nedormite, îmbătrânise şi mai mult decât era. Nu dorea să mai meargă la coafor, la cosmetică, nu mai dorea nimic, decât să se întoarcă Grigore sau să moară. Şi totuşi, alese calea bisericii, îi mai rămase un singur lucru: să se roage. Şi apoi la biserică nu era singură, aici era plin întotdeauna de oameni fericiţi sau necăjiţi. După revelion se duse pentru câteva zile la sora ei Veta, dar nici aici nu-şi găsea locul. Veta era ocupată cu nepoţii, cu soţul ei şpriţar şi veşnicul calcul al banilor. Tina nu-i spuse nimic de moştenire, nici de faptul că soţul ei o părăsise.
- Ce fericită eşti tu Tina, cu un bărbat aşa bun ca al tău.
- Da, răspundea, înecându-şi lacrimile.
Noua familie Mironovici hotărî să cumpere o casă. Asta nu mai corespundea, era prea mică, nu mai aveau loc pachetele cu haine, cumpărate de Marta. Pe multe nici nu le desfăcuse. Şi apoi era locuinţa Martei. După îndelungi căutări, cei doi soţi găsiră o vilă cochetă în centrul oraşului, pe care Marta o refăcu după gustul şi preferinţele ei. Abia mai ajugea acasă, seara, obosită şi nervoasă.
- Meseriaşii ăştia sunt cei mai escroci oameni. Vor bani mulţi, fără să facă ce au promis, se descărca femeia.
- De ce te plângi Marta de bani… ai câţi vrei. Mâine vin şi eu pe “şantier”.
- Ce rost are să-ţi mai faci şi tu nervi?! Lasă, stai cu Mihnea, că de când este el, numai singur a stat. Şi văd că vă înţelegeţi foarte bine. Eu mă duc dincolo să dorm, pentru că sunt foarte obosită.
Grigore punând pe seama oboselii, înghiţea fuga ei din dormitorul conjugal.
In cele din urmă, după câteva luni bune, casa fu gata şi într-adevăr arăta superb: lux, frumuseţe, opulenţă. Ce importanţă avea cât a cheltuit Marta? A amenajat o locuinţă pe cinste. Apoi dădură, adica ea, Marta dădu o petrecere de inaugurare cu prietenii ei. Grigore rupsese legătura cu ai lui, pe motiv că Marta nu-i plăcea. Amfritrioana arăta superb în toalete frunţuzeşti, în noua locuinţă somtuoasă. Pentru soţ nu prea avea timp, nu-l prea vedea, era foarte ocupată cu musafirii. Grig chiar se retrase în mica grădină frumos amenajată, gândind: “de s-ar termina odată tot bâlciul ăsta... mă oboseşte”. Lângă el veni şi Mihnea, la fel de abătut şi de plictisit.
- Ce zici de un film bătrâne? îl întrebă Grigore.
- Bine zici.
Plecară la film, veniră pe jos acasă şi cheful tot nu se terminase, dar nici lipsa lor nu o simţi nimeni. Cei doi se duseră în camerele lor, încercând să doarmă.
Dormitoarele celor doi soţi erau unul langa altul, dar separate, nu comunicau prin vreo uşă comună. Pe Grig îl încercă tot felul de gânduri; acum îi trecea prin minte că Marta nu era altceva decât o femeie plecată la vânat de avere. Dar totuşi o iubea. Pentru prima dată însă, îl încerca sentiment de regret pentru Tina. Dar legătura lui cu Mihnea era atât de puternică, încât nu se putea destrăma niciodată şi se putea consola. Atunci gândi să treacă şi pe numele lui ceva din moştenire, până nu ar fi apucat soţia lui s-o cheltuiască pe toată.
- Marta, eu zic că ar fi bine, să trecem o parte din bani pe numele lui Mihnea, spuse într-o seară cănd aceasta era în toane bune.
- De ce nu o treci pe toată? replică femeia.
- Dacă ar fi posibil, cu plăcere, răspunse şi Grig iritat.
- Eu vorbesc serios. Îl infiezi şi toată averea va fi a lui.
- De acord, răspunse bucuros Grigore şi în gândul lui: "femeia asta le ştie pe toate, de ce n-am gândit şi eu aşa?" In următoarele zile perfectară actele de înfiere, iar Mihnea se numea Mironovici, spre bucuria tuturor, mai ales a copilului. Trecură şi pe la bancă şi făcură un act autentificat, prin care Mihnea era moştenitorul întregii averi, începând cu data împlinirii vârstei de 18 ani. După un an de căsătorie, cei doi se vedeau din ce în ce mai rar, locuind în aceeaşi casă. Marta era ocupată cu tot felul de comisii ale femeilor, acte de binefacere, întruniri, coafor, cosmetică, angajarea şi punerea pe liber a bucătăreselor şi a menajerelor. O asemenea casă se întreţinea greu, complicat.
- Grigore, eu plec cu o prietenă la Milano pentru cumpărături, aduse năstruşnica veste Marta, într-o seară. Obişnuit cu lipsurile ei de 2 – 3 zile, bărbatul o întrebă:
- Cât lipseşti?
- Nu prea mult, veni răspunsul.
Plecă. Trecură cinci zile şi nu dădu nici un semn de viaţă, nici un telefon.
- Mihnea, ce o fi cu mama?
- Nu-mi dau seama Gore, parcă nu a lipsit niciodată aşa de mult, răspunse băiatul. Ce m-aş face fără tine… să nu mă părăseşti niciodată Gore…
- Niciodată fiul meu, niciodată n-am să te părăsesc.
Fără ea însă, nu se descurcau, le era greu. Ea administra totul: bani, cumpărături, casa, tot. Grigore nu era obişnuit cu astfel de îndeletniciri, nu făcuse niciodată aşa ceva. Se terminaseră banii şi mare i-a fost mirarea când s-a dus să scoată din bancă şi observând că moştenirea era aproape intactă, datorită dobânzilor foarte mari, din acea vreme. Grigore era din ce în ce mai abătut. Ce-i trebuia lui aşa casă mare? Atâta bătaie de cap... atâta lux... atâta stress… Îşi aminti de Tina şi de casa lor modestă, din Zorilor. Tânjea după liniştea acelui cămin.
- Mihnea, vrei să mergem să-i facem o vizită Tinei?
- Sigur Gore, bucuros, răspunse băiatul, mai mult pentru a-i face plăcere.
Tina rămase stupefiată văzându-i pe cei doi la poarta sa, dar foarte bucuroasă. Biata femeie îmbătrânise mult în acest an, slăbise mult, spatele i se încovoiase de durere şi de stat în genunchi, cu mâinile spre cer. Însă, ochii începuseră să strălucească la vederea omului iubit, cel ce era totul pentru ea.
- Cărui fapt îi datorez cinstea de a mă vizita voi doi? întrebă bătrâna doamnă.
- Pur şi simplu Tina, am venit să te vedem.
Vorbiră mult şi despre multe. Mihnea se simţi foarte bine lângă aceşti doi oameni cumsecade, la fel ca lângă doi părinţi sau lângă doi bunici, pe care nu-i avusese niciodată. De Marta nimeni nu aduse vorba. Seara târziu, Grigore şi fiul său plecară, spre marea dezamăgire a Tinei, care mai spera în miracole şi în rugăminţile ei către Dumnezeu, de a-i aduce omul înapoi, acasă. Intr-una din zilele următoare, Mihnea primi un telefon de la mama sa:
- Mihnea… ce faci,
îl întreba aceasta cu o voce caldă, din care radia bucurie.
- Mama, unde eşti, când vii acasă?
- Ce faci, întreba din nou femeia, vă descurcaţi voi doi?
- Greu, răspunse băiatul. In câteva cuvinte bine alese, Marta le aduse vestea că ea nu se mai întorcea în România, ea-şi găsi iubirea vieţii, un arab de 30 de ani, foarte bogat. Ei doi rămâneau să se descurce singuri, doar aveau bani şi erau bărbaţi. Nu pomeni de nici un regret după fiu, de nici o mustrare de conştiinţă pentru soţul pe care tocmai îl părăsise. Nimic din toate acestea nu evocau spusele ei. Vestea îi bulversă pe cei doi, mai ales pe Grigore. Să-l părăsească chiar aşa fără nici un cuvânt, nu se aştepta. În dimineaţa următoare, înainte să plece la şcoală, Mihnea intră în camera lui Grigore, surprins că acesta nu era în bucătărie, ca de obicei. Se sperie cumplit văzându-l pe jos, pe covor, inert, fără să ştie de el, dar cu ochii deschişi. Băiatul trecu lângă el, îl strigă, încercă să-l ridice, dar în zadar. Cuprins de panică, dădu repede telefon la salvare şi strigă menajera, care tocmai intra pe uşa. Apoi îşi aminti de femeia aceia cumsecade, fosta soţie lui Gore, Tina şi o sună. În câteva minute veni salvarea şi Tina în urma ei. Medicul constată: accident vascular. Îl luară repede pe o targă şi-l duseră la spital. Cei doi, Tina şi Mihnea îl însoţiră. Aşteptară câteva ore bune pe holul spitalului, în faţa sălii de operaţie, unde fusese dus Grig, până ieşi medicul.
- Sunt şanse de supravieţuire şi de recuperare, datorită faptului că a fost adus la timp. Cine l-a găsit?
- Eu, răspunse Mihnea, răvăşit de durere.
- Dacă mai întârzia o jumătate de oră, acum era mort.
Apoi Mihnea, la rugăminţile Tinei, plecă acasă.
- Stau eu cu el Mihnea. Tu trebuie să mergi acasă, să te odihneşti, să poţi merge la şcoală.
- O să vă vizitez des, răspunse băiatul foarte afectat. Bineînteles, îi vizita în fiecare zi, oricum mai era puţin şi venea Crăciunul şi vacanţa. Până în anul nou Grigore fuse externat. Tina îl duse acasă, la casa lor din Zorilor. Mihnea veni după ei.
- Nu pot sta singur, declară băiatul cu lacrimi în ochi.
- Mihnea, ce ar fi dacă tu te-ai muta la noi, aici… Îţi aranjez o cameră, din cele trei pe care le avem. Uite, pe care vrei tu…
- Tina, cum să-ţi multumesc, spunea tânărul, sărutând mâinile zbârcite ale bătrânei doamne. Grigore se recupera destul de repede. Fizic nu prea fusese afectat, însă pierduse parţial memoria, rămase cu o amnezie parţială. După anul nou era pe picioare. Nu-şi amintea nimic din ce s-a întamplat cu el, ştia doar că Tina este soţia lui şi Mihnea fiul său. De Marta nu ştia cine era. Când fuse întrebat de către fiul său, îi răspunse:
- Nu ştiu cine este şi nici nu mă interesează. De ce întrebi?
- De nimic Gore, aşa, vorbeam şi eu…
- De ce-mi zici Gore şi nu tata?
Impresionat Mihnea, răspunse:
- Aşa te răsfăţam eu... lasă o să-ţi zic tata, dacă vrei tu…
- E bine şi Gore, dar văd că numai aşa-mi zici şi tata deloc.
Şi cum nu erau destule probleme, se mai ivi una: cea a banilor. Banii lichizi din casă se terminară cu boala lui Grigore. Cine să scoată de la bancă. Mai erau 2 ani până putea Mihnea să scoată, Tina nu avea nici un drept, iar Grig încă nu era destul de refăcut să fie purtat pe la bancă.
- Ce ne facem Tina, se consulta Mihnea cu aceasta.
- Mai am eu nişte economii... până se vor isprăvi şi alea. După aceia, nu ştiu.
- Tina, hai să mergem la mine şi să luăm ce ne poate fi de folos.
- O s-o facem şi pe asta Mihnea. Trebuie mâncare bună pentru Grigore şi pentru tine.
Astfel, cel mai bogat om din oraş, cu cel mai mare cont în bancă, nu avea din ce trăi. Casa familei Mironovici sta închisă. Nu mai locuia nimeni acolo. Cei doi, Tina şi Mihnea luară ce credeau ei că putea fi de folos. Prea puţine lucruri erau acolo în acest scop. Nu aveau ce face cu scările şi pilonii din marmură ale Martei, nici cu candelabrele maiestoase, sau cu statuietele ei. Prea mult lux, bani îngropaţi.
- Hai Mihnea, ne vom descurca noi, cumva. Casa asta o să fie a ta, pentru mai târziu.
- Ce să fac cu o casă aşa mare? Eu mă simt foarte bine la tine, buna mea prietenă.
Peste mai bine de o jumătate de an, Grigore se mai înzdrăveni şi împreuna cu fiul său, putea umbla la cont pentru a lua banii necesari traiului modest din strada Zorilor. El nu-şi amintea de vila somtuoasă din centru, nici chiar de moştenire. Nu ştia de ce lua bani din bancă, dar era fericit ca o putea bucura pe Tina şi pe fiul său Mihnea.