Jocul cu mintea.

Hulita de unii, negata de altii, invocata in imprejurari dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenta ubicua. Minciuna este o "figura" a rationalitatii desfasurata in vederea infruntarii unei dificultati si in perspectiva rezolvarii ei spre beneficiul agentului ce o propaga. Minciuna este intotdeauna motivata, supradeterminata de dorinte, de interese. Minciuna are o coloratura instrumentala. Ea este o cale de implinire facila a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinta de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea in valoare, pentru ascunderea timiditatii, din nevoia de protectie, pentru a face placere, de a ascunde un adevar dureros, pentru a apara pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor si normelor comunitatii. Mintim pentru ca sa rezistam. Ii mintim pe altii si ne mintim pe noi insine. Ne autoiluzionam ca nu am gresit, ca suntem buni, drepti si frumosi, ca suntem sau nu suntem in pericol, ca iubim si/sau nu suntem iubiti indeajuns. Mintim in mod constient si, cateodata, inconstient. Mintim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Mintim candid, cu vadita seninatate si inocenta, mintim voit, cu sarg, cu nerusinare. Mintim vinovati sau nevinovati. Mintim pe fata sau pe ascuns. Mintim prin exagerare, adaugare, inventare, dar mintim si prin diminuare, omisiune, tacere. Mintim falsificand sau mintim …adeverind. Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonante socio-culturale, ce vizeaza mai multe straturi existentiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o forma de administrare eficienta a fictiunii, de plonjare motivata in ireal, de indepartare prin limbaj sau gestica de la cea ce indeobste este recunoscut ca existent, ca adevarat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este, minciuna da seama de faptul ca distanta dintre real si ireal este reglabila prin mecanisme semiotice, ca nu intotdeauna este urmarita corespondenta dintre ceea ce se afirma si starile de fapt (si ca, in anumite circumstante, acest lucru este chiar contraindicat!), ca instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trisa, de a ascunde, de a nascoci. Minciuna este o achizitie culturala ce se rafineaza pe masura ce subiectul dobandeste o anumita experienta praxiologica, ajunge la o anumita performanta cognitiva, stie sa selecteze si sa ierarhizeze, dispune de o anumita performanta discursiva, este integrat in comunitate si are anumite interese. Nu minti doar de dragul de a minti. Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare in contrasens cu scopul urmarit, capacitatea unui subiect de a alege intre mai multe optiuni favorabile. Actul de a minti presupune:
- anumita capacitate proiectiva, ideationala, care sa treaca dincolo de prezent (in general, mincinosul este un ins nemultumit)
- cunoasterea adevarului, dar, atentie!, si abtinerea de a-l spune, de a te da de gol
- fructificarea efectiva a avantajului de a sti mai mult decat alt subiect, de a fi cu un pas inaintea lui
Editarea unei minciuni presupune o maturitate a constiintei, o gandire de tip simbolic, o decentrare si dedublare subiectiva, o dezvoltare minimala a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiintei umane sunt antrenate prin limbaj, intrucat acestea sunt cele mai economicoase. Este mai usor sa ascunzi sau sa te ascunzi in spatele cuvintelor. Te tradezi mult mai usor prin mimica sau gestica. Mainile sau fata noastra sunt mai sincere, mai transparente. Jankelevitch M. a explicat ca punerea la index a minciunii se face "prin mecanisme sociale pe care trisorul le afecteaza, ci prin periculoasa facilitate a inselatoriei sale. Totul se poate spune, daca nu se face, caci daca nu se poate actiona asupra lumii fizice in intalnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispozitia noastra autocrata si la o desavarsita discretie…Unde se va opri mincinosul? Cine ar putea sa-l impiedice sa se serveasca de parghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor? Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minti. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciuna. Legata indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezinta ca un ordin disimulat printr-o simpla informare. Atunci cand comunic adversarului meu ca "Drumul spre care tu te indrepti este blocat" (stiind ca asertiunea este contrara adevarului, dar gandind ca prezenta altuia pe acest drum jeneaza sau dezavantajeaza), ii sugerez aproape la modul imperativ s-o ia in alta directie. Sub masca unei simple descrieri a unei realitati (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin (n-o lua pe acest drum!).Discursul langajier este penetrat de o puternica dispozitie de prevalorizare si preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influenta si puterea sa se manifeste, sa se distribuie mai tot timpul disproportionat, preferential. Se vorbeste cand trebuie, cat trebuie, cui trebuie, unde trebuie. Simpla imprastiere de informatii nu ramane inocenta. Substanta limbii -ingemanata cu contextul manifestarii ei - contine o insiduoasa apetenta de dominare, care se imprastie de indata ce circumstantele devin favorabile. Omul minte si prin actele pe care le intreprinde, printr-o conexiune interesata a gesturilor si comportamentelor sale. Nu-i nevoie sa mai apeleze la cuvinte. Reusesti sa minti in deplina tacere. Poti foarte bine sa induci in eroare actionand intr-un anumit mod, exagerand sau alternand semnificatiile unor acte sau imbinandu-le si articulandu-le astfel incat sa se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca si a cuvintelor, este nelimitata si, de aceea, ea creeaza spatiul de manevra suficient de larg pentru reusite strategii de inselare. Mintim gesticuland, razand, mirandu-ne, infuriindu-ne, bucurandu-ne, …mintindu-ne. Mintim de cum facem prima miscare, dar si in nemiscare. Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn ca omul este o fiinta nemultumita de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (ii) este dat, tinzand sa stapaneasca si alte orizonturi pe care le identifica dupa prealabile ordonari, ierarhizari, selectari. Trebuie sa fii capabil de a construi si alte trasee, sa le innobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi sa ajungi la ele. Intotdeauna minti avand in minte " mai multul, " mai binele ", " mai frumosul " etc. Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectiva, adaptiva si succesiva de insertie optimala a individului in complicata retea sociala. Aceasta ii asigura atat neutralitatea sau distantarea necesara, atunci cand societatea nu-i este pe plac, cat si implicarea inteligenta in vederea obtinerii unei pozitii sau profit maxim cand crede de cuviinta. In acelasi timp, prezenta minciunii poate de seama de calitatea relatiilor care reglementeaza societatea, de profilul comunicarii dintre diferitii protagonisti sociali. Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atat de vehement adevarului precum falsitatea pura. Dimpotriva, ea este o forma de adevar refuzat, trunchiat, "de necrezut" in stare bruta; este un adevar caldut, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevar ce-si face drumul cu greu. In situatia in care adevarul este prea stanjenitor sau doare, se ofera o replica mai slaba a acestuia, un artefact tamaiat si tamaduitor. Se stie doar ca, in multe situatii, omul fuge de adevarul gol-golut. De aceea minciuna este un substitut ocazional- dar necesar- al adevarului. Uneori, minciuna se naste in vecinatatea sau prelungirea adevarului; este o fata noua a acestuia; minciuna nu este refractara la adevar, ea se " amesteca " cu putin adevar pentru a deveni credibila. Poate fi si o prima " faza " a adevarului, o poarta de intrare si acceptare a lui. Agentul care minte nu este atat de preocupat de consecventa spuselor sale cu realitatea. Putin importa daca cele invocate concorda cu faptele. El este interesat de soliditatea emisiunii sale fictionale. Primeaza scopul sau (ascuns, neprobat) si nu conformitatea cu adevarul sau falsul. Atitudinea privitoare la adevar este diferita daca ne raportam la agentul mincinos si pacientul mintit. Si iata cum:
- Mincinosul nu se sinchiseste atat de mult de adevar sau falsitate, ci de grija de a desfasura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui mintit, de a ajunge cat de repede la o tinta;
- Mintitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru ca se raporteaza la adevar, la univocitatea sterila a acestuia, ce mai mult il limiteaza, ii incurca mintea decat o limpezeste; el se centreaza mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul sau care mai intotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc); furat de aparentele si frumusetile constructiei, cel mintit uita ca aceasta foloseste la ceva. Mintitul se opreste la suprafata lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, " idealiste " pe cand mincinosul are priza profunzimilor si opereaza dupa o logica concreta, elastica si spornica. Fapt pentru care sorti de izbanda are mincinosul, pentru ca el are un referential valoric care-l avantajeaza.

Minciuna nu se naste pe un teren gol. Ea este asteptata si adulata. Credulii trebuie sa-i vina in intampinare. Terenul insertiei ei este de mult pregatit. Se gaseste ceea ce este cautat. De aceea, in actul inselarii se exploateaza predispozitia constienta sau inconstienta a auditoriului catre minciuna. Intr-un fel receptorii minciunii " isi dau acordul " cu ceea ce urmeaza sa se denatureze. Credibilitatea si eficienta minciunii se nasc si sunt asigurate prin coparticipare.

PS1 "Mă râd" pervers când mă gândesc câte capete înţelepte, minţi sclipitoare şi spirite iscoditoare vor încerca să înţeleagă această postare! VĂ DORESC STUDIU PLĂCUT!

PS2 Am uitat să las cheia şaradei:

"PROLOGUL ŞI EPILOGUL DAU SENS CONŢINUTULUI"

(din ciclul: FILOSOFELI DEMENŢIALE)