Spontaneitatea

Spontaneitatea, stiinta de a trai si a fi in orice clipa produsul fondului autentic al persoanei, evitand orice ar fi conventional si invatat din exterior, dar in acelasi timp eludand orice extravaganta si originalitate presupusa. Persoana e cotidiana, nu e ceea ce e doar in anumite ocazii solemne de peste an, nici doar la ceasul cocteilului. Spontaneitatea e o tasnire continua a celei mai adanci intimitati catre exterior, cu alte cuvinte, punerea in circulatie perpetua a primelor miscari, care potrivit conciliilor, nu constituie pacate. Asta pune insa o mica problema. In ciuda conciliilor, chiar si in fiinta de cea mai buna calitate, primele miscari sunt un suvoi care taraste totul cu sine, nisipul de aur din suflet, ca si pleava si vermina, mai mare sau mai mica, generata de toate abisurile. Se cuvine asadar, sa precizam un pic, caci daca spontaneitatea aceea ar fi doar o expulzare a germinatiei launtrice, ea ar echivala cu un abandon, cu o scapare a haturilor si cu un ‘’duca-se invartindu-se!’’ Spontaneitatea necesita selectie pentru a lasa sa treaca doar ceea ce e valoros si a reprima inferiorul. Ce facultate isi poate asuma aceasta discriminare si aceasta critica intima? Daca e o prudenta reflexiva, exista riscul de a cadea intr-o interventie pedagogica si politista, care, din exteriorul spontaneitatii, actioneaza, rece si pedanta, asupra ei. Ceea ce ar insemna sa antreneze doua rezultate: reflectia prudenta care ar stavili complet fluenta autentica a persoanei si, inca mai rau, ar tinde sa substituie spontanul cu forme foarte discrete, dar conventionale. Am spus deja – si tocmai de aceea am spus-o – ca persoana e cotidiana, ca e totdeauna atenta, ca si cum ar fi in momentele ei obisnuite si calme, si se bucura de o extraordinara luciditate. Spontaneitatea este in ea ca si vigilenta, iar aceasta vigilenta nu aduce cu deliberarea si nici cu calculul, ci e la fel de spontana ca si spontaneitatea insasi, ceva asemanator oarecum cu ceea ce numim ‘’bun-gust’’ sau in muzica, ‘’auz bun’’, inzestrari care nu sunt reflexive, ci sunt tot prime miscari. De aceea persoana traieste intr-un abandon care nu se abandoneaza, care isi sta de veghe fara a se infrana sau denunta. (José Ortega y Gasset)