Când eram copil, îmi plăcea ca să-mi pierd vremea prin cimitirul aflat la graniţa dintre cele două cartiere. Cina şi Nord. Îmi plăcea soarele, îmi plăceau castanii, îmi plăceau babele ce moşmondeau mormăind printre morminte! Îmi plăcea liniştea! Când am ajuns la vremea discotecilor au început să-mi placă pariurile! Pariurile cu vitejii mei colegi de liceu! Câştigam grămezi de bani dormind noaptea în cripte sau cavouri! Nu că aş fi avut nevoie de bani! Portofelul tatei, pistolul de lipit şi Ţ-ul 4200 primite tot de la tata cadou, îmi asigurau un trai îndestulat din punct de vedere financiar! Colegii mei veneau în Bucureşti pentru a cumpăra ciocate (albe) pe care le revindeau şmecherilor din oraş. Eu veneam în Bucureşti pentru a cumpăra PL 500, PY 88, PCL 85, PFL 200 lămpi cu care reparam Miraj-uri, VS-uri, Temp-uri ruseşti sau noi apărutele la vremea aceea Hibridurile 1 şi 2. Pe un televizor reparat umflam 50-100 de lei! O pălărie de bani pentru 5-10 minute de muncă! Tata, inginer lopătar şantierist, bătea coclaurile patriei şi ale lumii construind termoncentrale şi hidrocentrale! Mama, mare şefă de complex comercial, pleca dimineaţa, venea seara! Ne întâlneam rar! Cu mama corespondam pe foi de caiet dictando, lăsate pe frigider! Cu scrisul ei ordonat şi perfect caligrafic îmi scria ce am de făcut! Pe aceeaşi foaie de caiet, cu scrisul meu, un scris ce încânta ochiul profesorilor, un scris ce aducea aminte de vechile biblii şi cărţi de învăţătură, răspundeam sec şi invariabil: "Imi bag pula, n-am chef!" Cu tata era şi mai simplu! Nu aveam de ce să corespondez! Nu aveam cum să corespondez! Nici măcar cum şi când să dialoghez! El dormea! Dormea precum stejarul când frânt de oboseală, la două trei săptămâni, se aduna acasă de pe coclaurile şantieriste! În fond ce aş fi avut de comunicat cu el? Era de-ajuns că ştiam buzunarul unde-şi ţinea portofelul! Plin cu hârtii de 25! Totdeauna noi! Avea un fix! Uneori, mama îl mai informa despre isprăvile mele de la şcoală! Scroafele de profesoare, pentru un fular, o rochie sau o bluză Made China, un Fa sau un Rexona Made Bulgaria vărsau tot! Cum îi strâmbam vreunuia "caroseria" veneau cu raportul! Nu puteam să dau un bobârnac vreunui bitong sau să bag mâna în chiloţii vreuneia din colege, că pac raportul. Tata, teribil de satisfăcut că n-o apucasem pe calea ce încă de la naştere a mea mamă mi-o hărăzise, aceea de a ajunge un mare violonist, teribil de mândru de spargerea viorii cu ciocanul şi brusca mea schimbare de macaz pe calea electronicii şi matematicii, sătul de problemele lui cu nebunii de pe şantier, asculta în silă informarea denigratoare a Tincuţei (aşa îi spunea mamei) despre isprăvile Prinţului (aşa îmi spunea doica). După vreo 10 minute de ascultat şi hăpăit ciorba din farfurie, vădit iritat se uita la ea şi crunt întreba:- E corijent?
- Nu! răspundea mama.
- La mate cât are?
- 10! răspundea mama invariabil.
Invariabil venea şi răspunsul. Una din celebrele replici ale brutei şanteriste, lipsite de educaţie:
- Şi atunci de ce pula mea îmi fuţi capul cu prostiile tale? Dă dracu mai repede felul doi, că mi-e foame!
Bineînţeles că finuţă şi educată, doamna contabilă (mama a fost o bunăciune creaţă cu ochi verzi şi aluniţă în partea dreaptă deasupra buzelor), căreia hahalera şi bagabontul de inginer lopătar şantierist (cum îi spuneam eu), şi el un bărbat frumos după care toate cantinăresele, femeile de serviciu şi birocratele suspinau când îl vedeau şi care după ce îi sucise minţile pe şantierul tineretului de la Bumbeşti-Livezeni, a cărat-o pe şantierul termocentralei de la Paroşeni unde a luat-o de nevastă, roşea toată, ochii verzi sticlindu-i de furie, indignată de vocabularul brutei şanteriste care era mai bătrân ca ea cu vreo 18 ani. ( a doua mea nevastă a fost mai tânără cu 17 ani, actuala este de-o seamă cu mine şi dac-o fi şi-o fi să fie şi a patra, apoi asta musai să fie o băbăciune mai tânără cu 3-4 ani ca mine, că bitoangele tinere nu mă pasionează). Dacă întâmplarea făcea ca să fiu şi eu pe acasă în timpul raportului, nu scăpam ocazia ca ieşind în grabă pe uşa casei să-i arunc Tincuţei o privire batjocoritoare, nelipsită niciodată de arătarea degetului mijlociu! Nu făceam doi trei paşi şi de dincolo de uşa tocmai trântită în urma mea se auzea vocea de soprană a mamei care ajunsă la disperare, spunea:
- Coooooooosticăăăăăă, voi doi o să mă omorâţi cu zile pe mine! Asta-i casă de nebuni! O să mă duc să mă spânzur!
Răspunsul tatei de abia se auzea:
- Dă sarea şi taci!
De spânzurat nu s-a spânzurat, de murit nu a murit! Tata a murit! Tincuţa mi-a furat toată moştenirea! Oricum nu aveam nevoie de ea! Nu de Tincuţa! De moştenire!
Şi cum în orice familie totuşi trebuie să existe un echilibru, în familia noastră exista Ţiganca! Doica mea! De fapt, mama mea cea de toate zilele! Mama care-mi făcea toate mofturile, care-mi călca, care-mi spăla, care-mi gătea şi care strîngea tot dezastrul uraganic care rămânea în urma mea când plecam de acasă! Era vrăjitoare! Şi aici revin la pariurile mele şi banii câştigaţi de pe urma dormitului prin cripte şi cavouri! Când mama a fost informată de o tută de vecină cam ce fac eu prin cimitir, sensibilă cum era, a leşinat de-a trebuit Ţiganca să verse pe ea toată sticla de oţet, başca să-i ardă vreo două trei palme hotărâte şi aprige! Când şi-a revenit şi mi-a văzut mutra rânjitoare şi satisfăcută de palmele pe care i le tuflise Ţiganca, a îngăimat:
-Piei Satană, piei diavol spurcat!
Hohotind de râs m-am dus la mine în cameră unde m-am apucat să fac ceea ce îmi plăcea cel mai mult: să stau cu cracii pe birou şi să citesc! La un moment dat uşa camerei mele s-a deschis şi Ţiganca cu carafa de cafea (nu am fumat până în armată, dar cafea beam cu carafa de prin clasa a 7-a; tot în a 7-a am fost prima oară la curve; m-au dus golanii din cartier) a intrat şi uitându-se la mine a spus:
- Prinţule, mami nu a glumit! Eşti omul diavolului! Eşti om însemnat! Eşti un om rău!
Am lăsat cartea jos şi am întrebat:
- Contează?
Mi-a răspuns scurt:
- Pentru tine nu! Cei din jurul tău însă vor suferi!
- Nu-mi pasă! Dispari!
Rămas singur mi-am continuat lectura şi viaţa a curs, cu bune şi cu rele. Am făcut şi bine şi rău! Am vrăjit, dar niciodată nu am putut fi vrăjit! Oamenii diavolului nu pot fi vrăjiţi! Şi nici cei ce sunt sub protecţia lor! Chiar dacă vrăjile sunt de moarte, făcute cu cap de mort, ostie şi plumb la cruce de mormânt! Noi, oamenii diavolului ştim să echilibrăm energia, ştim să deblocăm canalele energetice, ştim a reface frântele aure energetice. Şi mai ştim ceva! Ştim să întoarcem vraja de moarte cu moarte asupra celui drag comanditarului!
De spânzurat nu s-a spânzurat, de murit nu a murit! Tata a murit! Tincuţa mi-a furat toată moştenirea! Oricum nu aveam nevoie de ea! Nu de Tincuţa! De moştenire!
Şi cum în orice familie totuşi trebuie să existe un echilibru, în familia noastră exista Ţiganca! Doica mea! De fapt, mama mea cea de toate zilele! Mama care-mi făcea toate mofturile, care-mi călca, care-mi spăla, care-mi gătea şi care strîngea tot dezastrul uraganic care rămânea în urma mea când plecam de acasă! Era vrăjitoare! Şi aici revin la pariurile mele şi banii câştigaţi de pe urma dormitului prin cripte şi cavouri! Când mama a fost informată de o tută de vecină cam ce fac eu prin cimitir, sensibilă cum era, a leşinat de-a trebuit Ţiganca să verse pe ea toată sticla de oţet, başca să-i ardă vreo două trei palme hotărâte şi aprige! Când şi-a revenit şi mi-a văzut mutra rânjitoare şi satisfăcută de palmele pe care i le tuflise Ţiganca, a îngăimat:
-Piei Satană, piei diavol spurcat!
Hohotind de râs m-am dus la mine în cameră unde m-am apucat să fac ceea ce îmi plăcea cel mai mult: să stau cu cracii pe birou şi să citesc! La un moment dat uşa camerei mele s-a deschis şi Ţiganca cu carafa de cafea (nu am fumat până în armată, dar cafea beam cu carafa de prin clasa a 7-a; tot în a 7-a am fost prima oară la curve; m-au dus golanii din cartier) a intrat şi uitându-se la mine a spus:
- Prinţule, mami nu a glumit! Eşti omul diavolului! Eşti om însemnat! Eşti un om rău!
Am lăsat cartea jos şi am întrebat:
- Contează?
Mi-a răspuns scurt:
- Pentru tine nu! Cei din jurul tău însă vor suferi!
- Nu-mi pasă! Dispari!
Rămas singur mi-am continuat lectura şi viaţa a curs, cu bune şi cu rele. Am făcut şi bine şi rău! Am vrăjit, dar niciodată nu am putut fi vrăjit! Oamenii diavolului nu pot fi vrăjiţi! Şi nici cei ce sunt sub protecţia lor! Chiar dacă vrăjile sunt de moarte, făcute cu cap de mort, ostie şi plumb la cruce de mormânt! Noi, oamenii diavolului ştim să echilibrăm energia, ştim să deblocăm canalele energetice, ştim a reface frântele aure energetice. Şi mai ştim ceva! Ştim să întoarcem vraja de moarte cu moarte asupra celui drag comanditarului!
Bună dimineaţa Bucureşti diling-balang este ora 7.00!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu