Baudolino, mincinos sau vizionar?

Minna Proctor: Ce-ar fi să începem discuţia prin a vorbi despre Baudolino ca despre un zeu trişor?
Umberto Eco: Pe vremea când eram editor în anii ’60s, am publicat o carte despre Jung şi zeul trişor. Am fost fascinat de ideea acestui clovn magic şi iată că până la urmă el şi-a făcut loc în romanul meu picaresc Baudolino. Însă trebuie să vă spun că aceea era o idee superficială, în vreme ce Baudolino creşte, ca personaj; el este genul de intelectual, care devine din ce în ce mai înţelept, în vreme ce zeul trişor rămâne la fel. Ideea de trişor este totuşi relevantă, în măsura în care la prima vedere Baudolino este un mincinos – şi mărturisesc că am încurajat la rândul meu această idee, de vreme ce era atât de uşor de prezentat ziariştilor! Dar Baudolino nu este un mincinos. Mincinoşii mint cu privire la prezent şi trecut; el minte cu privire la viitor. Baudolino este un vizionar!
MP: Ne puteţi vorbi despre utopia creată în această faimoasă scrisoare falsă, trimisă de către fictivul Prester John, preotul–rege?
UE: Nu am plasat povestirea în jurul lui Prester John în mod întâmplător. E o parte de istorie autentică; scrisoarea e reală şi există sute de variante ale acesteia, toate indubitabil false. Dar scrisoarea lui Prester John reprezenta o utopie. Iar funcţia istorică a utopiilor a fost aceea că oamenii întotdeauna au încercat fie să le realizeze, fie să le găsească. Gândiţi-vă la statul politic ideal al lui Sir Thomas More, sau la fântâna tinereţii veşnice a lui Ponce de León. Exploratorii portughezi care au cucerit Africa au pornit la drum cuprinşi de vraja lui Prester John; ei vroiau să îi găsească regatul! Când l-au găsit într-u târziu, era de fapt Etiopia – un regat creştin în centrul Africii! “L-am găsit pe Prester John” şi-au spus exploratorii, şi pentru mai bine de un veac l-au numit pe împăratul Etiopiei Prester John. Însă regatul real nu era la fel de fascinant precum cel din scrisoare, pentru că sărmanii abisinieni erau săraci lipiţi. Aşa încât după ce au găsit regatul, şi-au dat seama că acesta nu era de fapt chiar atât de interesant, iar mitul a căzut în desuetudine.
MP: Mai există utopii astăzi?
UE: Dacă ar fi să ne referim la ideea de utopie în sens geografic, am putea spune că trăim într-o lume în care nu prea mai există zone neexplorate. Dar dacă prin utopie înţelegem ceva ce s-ar cere realizat, atunci ultima mare utopie a fost marxismul. Dar există şi utopii mai mici, precum Waco. Asemenea comunităţi pot fi naive, dar ele cresc pornind de la ideea de comunitate. Bin Laden are la rândul lui propria-i utopie; la fel avea şi Hitler o utopie a lui. Putem, de asemenea, vorbi despre utopia multor mişcări pacifiste. Ideea de pace universală este probabil o utopie; este imposibil de atins, dar există oameni care încearcă să o realizeze. Mişcarea de antiglobalizare ar putea fi o utopie. Există utopii bune şi utopii mai puţin bune.
MP: Tocmai aţi menţionat câteva din cea de-a doua categorie.
UE: Chiar şi atunci când sunt bune, utopiile sunt periculoase. Thomas More ne-a oferit utopia sa drept model al unei societăţi perfecte. Dar dacă îi veţi citi cartea, veţi constata că este stalinism pur. Ar fi groaznic să trăim într-o asemenea societate. Suntem animale, avem nevoie de religie; chiar şi ateii au nevoie de o formă oarecare de gândire religioasă – avem nevoie de utopii, pentru că fără acestea ne-am putea pune întrebarea, ce căutăm de fapt. Fiecare utopie descătuşează un anume potenţial. Într-un fel, când Francis Fukuyama vorbea despre sfârşitul istoriei, ceea ce voia de fapt să spună e că nu prea mai există loc pentru utopii. Scrisoarea lui Prester John a fost un text utopic; eu l-am folosit ca pe un instrument, sau ca pe un mecanism. Faptul că Baudolino este un mincinos, că falsifică lucruri şi că trăieşte printre relicve false nu este întâmplător. Istoria se face prin ingeniozitate şi invenţie. Iar naraţiunea este în acelaşi timp un act artistic, dar şi politic. Adevărul se construieşte prin interpretarea subiectivă a istoriei, spre binele celor ce vor veni după noi.
MP: Utopia pe care o găseşte Baudolino este structurată pe anumite idei, pe anumite abstracţii – ea nu e structurată pornind de la vreo societate anume, nu-i aşa?
UE: Întotdeauna m-au fascinat disensiunile religioase ale creştinismului timpuriu, pe când oamenii se masacrau pornind de la chestiuni teologice mărunte, care nu mai au nici un fel de importanţă pentru noi. Dar ei fie făceau uz de disensiune din raţiuni politice, fie îşi precizau ideile politice pornind de la asemenea chestiuni minore. A fost ceva tipic pentru Biserica bizantină. În roman, eu tocmai am prezentat toate ereziile perioadei respective ca pe o comunitate.
MP: Ne puteţi vorbi despre limbile diferitelor creaturi, ale vietăţilor fantastice care populează regatul lui Prester John? Ce s-ar putea spune despre paternoster-ul lor?
UE: Am scris o carte despre căutarea limbii perfecte. Am studiat toate încercările de a crea limbi perfecte de-a lungul istoriei. Paternoster-ul meu este o combinaţie de versiuni reale ale paternoster-ului în câteva limbi universale din ultimele trei-patru secole, inclusiv Esperanto, plus, dacă nu mă înşeală memoria, o variantă prezentă în Călătoriile lui Gulliver.
MP: Există o densă tramă istorică în această carte. Se găsesc în ea şi alegorii sau trimiteri la situaţii moderne, actuale?
UE: Niciodată nu am un plan foarte clar atunci când mă aşez la masa de scris. Dar lucrurile par uneori a se întâmpla de la sine. Ca şi în cazul altui roman al meu, Numele trandafirului, când tocmai exploram disputele dintre Botticelli, eretici, şi Fra Dolcino. Am găsit numeroase paralele contemporane la această perioadă despre care scriam – Brigadele Roşii, de exemplu.
MP: În vreme ce în lucrările Dv. de non-ficţiune vă referiţi direct la evenimente politice şi culturale.
UE: Ei bine, se întâmplă să am o rubrică în revista L’Espresso, aşa încât atunci când trebuie să vorbesc despre prezent, o pot face acolo. Deşi este evident că atunci când re-analizezi trecutul, datul tău subiectiv schimbă felul în care acorzi atenţie anumitor detalii. Eu, bunăoară, mă voi concentra asupra anumitor lucruri care au relevanţă pentru mine. Benedetto Croce a spus cândva că întreaga istoriografie nu e altceva decât istorie contemporană. Nu poţi spune povestea Imperiului Roman astăzi, fără a ţin seama de elementele care te ajută, în contemporaneitate, să îţi înţelegi de fapt propria situaţie.
MP: Mă interesează subiectul libertăţii de expresie din Italia în momentul de faţă. În ultimii treizeci de ani aţi scris în diferite moduri cu privire la libertatea de expresie, şi se poate spune că aveţi felurite modalităţi de a vorbi despre ea.
UE: Imaginaţi-vă o situaţie în care, în Statele Unite ale Americii Bush ar deţine la un moment dat monopolul asupra New York Times, Washington Post, Los Angeles Times, NBC, CBS, ABC, şi Hollywood pe deasupra. Oare această formă de monopol nu i-ar pune pe gânduri pe cetăţenii americani? Gândiţi-vă că vă deranjează până şi faptul că Bill Gates administrează sistemul Windows şi Internet Explorer-ul. Ei bine, aceasta este situaţia în momentul de faţă. Oamenii ar trebui să fie preocupaţi de aceste lucruri. Evident, avem o constituţie care garantează libertatea de expresie. Dar au existat zvonuri conform cărora preşedintele Berlusconi ar fi avut de gând să-şi plaseze colaboratorii la ziarul Corriere della Sera. Odată ce Corriere della Sera devine proprietatea lui Berlusconi, evident că editorii vor angaja altfel decât până acum scriitorii şi astfel avem, obiectiv vorbind, o reducere a circulaţiei ideilor libere.
MP: Unul din argumentele recurente în dezbaterile legate de reforma finanţării companiilor a fost acela că finanţarea unui candidat e de fapt un act de exprimare liberă. În acest fel, limitarea circuitului financiar a fost privită ca o sugrumare a exprimării libere. Unde plasaţi această problemă, în raport cu modul Dv. de a privi chestiunea liberei exprimări?
UE: Dacă exprimarea liberă este acordată în funcţie de factori pecuniar, evident că un magnat oarecare va avea mai multă libertate de exprimare decât o persoană ce trăieşte de pe o zi pe alta. Să ne amintim celebra vorbă a lui Orwell din Ferma animalelor: toţi porcii sunt egali, dar anumiţi porci sunt mai egali decât alţii.
MP: În eseul Dv. “Ur-Fascismul” scriaţi că libertatea de expresie ar fi o libertate faţă de retorică.
UE: Această idee vine din copilăria mea sub auspiciile fascismului. Am fost educaţi conform retoricii de stat, aşa încât la sfârşitul războiului – sau mai degrabă la începutul guvernului partizan – îmi amintesc că se găsea acolo o antiretorică, o retorică diferită. Şi am realizat că libertatea mea fusese limitată de către retorica monocordă a fascismului.
MP: Întotdeauna aţi accentuat importanţa modului în care primim informaţia, propriile noastre standarde de analiză şi reacţie critică. Aţi numit chiar la un moment dat interpretarea o „activitate de gherilă”. Am ajuns atât de departe în capacitatea noastră de a înţelege ce proiectează mass-media în jur, încât uneori mă gândesc că noi suntem cu toţii – mass-media, oamenii care ştiu câte ceva despre mass-media şi cei care se hrănesc cu asta, specialiştii mass-media – angajaţi într-un proces de seducţie reciprocă.
UE: Se poate vorbi de o anume circularitate în sensul în care, dacă critici serviciile de reclamă, întotdeauna se va găsi un specialist în publicitate care va fi în stare să se ia de analiza ta într-un fel sau altul şi să o folosească. Pentru a critica mijloacele de comunicare, ai nevoie de alte surse de informare. Spre exemplu, la începutul secolului XX catolicii au inventat Cineforum-ul. Înainte, Biserica afişa pur şi simplu pe uşile bisericilor nişte liste care indicau apodictic care filme sunt recomandabile şi care nu. Dar oamenii nu au ţinut seama de ele. Aşa încât ulterior au instituit Cineforum-ul, unde puteai privi filmul, după care vreme de două ceasuri se discuta filmul vizionat. Este un mod foarte democratic de a educa oamenii. Puteai primi astfel mesaje contradictorii din partea Bisericii, am Partidului Socialist, sau din cărţi. Astăzi, într-o societate dominată de mass-media, sau mai rău, într-o societate mass-media în care toate mijloacele de comunicare aparţin aceluiaşi partid, riscul e să ajungem să avem o generaţie tânără care nu face decât să recepteze mesajele vehiculate de mass-media, fără a avea la îndemână instrumentele pentru a reacţiona într-un fel sau altul. Pe internet, nu ai nici un fel de criterii de a selecta informaţia. Dacă iniţializez o căutare pornind de la sintagma “Sfântul Graal,” dau peste 70 de site-uri, dintre care doar două sunt realizate de către cercetători serioşi, restul fiind ale unor indivizi adepţi ai curentului New Age care repetă tot soiul de povestiri fabuloase, fără a face distincţie între legendă şi realitate istorică. Cine spune unui tânăr care site oferă informaţii de încredere şi care nu? Selecţia nu înseamnă cenzură. Selecţia presupune o judecată critică. Riscăm altfel să ajungem la o societate tânără fără spirit critic, a cărei singură sursă de informare va fi internetul.
MP: Au apărut de curând câteva cărţi foarte bine vândute, scrise sub recunoaşterea făţişă a unei influenţe din partea Dv. Ce părere aveţi despre acest lucru?
UE: Păi, nu prea ştiu ce să zic. Mă simt oarecum stânjenit. De când am început să scriu romane, acum mai bine de douăzeci de ani, am întâmpinat dificultăţi în a citi literatură contemporană. Şi nu pot înţelege cum anumiţi romancieri sunt în acelaşi timp critici literari şi scriu articole critice la adresa altor autori. Pentru mine unul chestiunea este cât se poate de jenantă. Dacă cartea respectivă este în mod radical diferită de a mea, ce pot spune? Habar n-am despre ce e vorba. Dacă e similară cu a mea, atunci e vorba de emulaţie. Dacă sunt de părere că e mai proastă decât a mea, mă enervez; dacă o suspectez că e mai bună ca a mea, mă simt iritat şi frustrat. Am aşadar luciditatea de a înţelege că nu aş putea fi un judecător imparţial al unei asemenea cărţi.
MP: Într-una din conferinţele Dv. din seria Norton, vorbeaţi despre cum se poate încetini sau accelera naraţiunea, citând mai apoi un pasaj destul de lung despre istoria ucigaşilor plătiţi de la începutul cărţii lui Alessandro Manzoni, Logodnicii. Spuneaţi că nu vă aşteptaţi ca cineva să citească acest lucruri şi că, de fapt, nici măcar Manzoni însuşi nu se aştepta la aşa ceva.
UE: Pare logic. Când mergi să vizitezi muzeul Uffizi, nu zăboveşti prea mult în fiecare încăpere sau ungher pentru a vedea chiar tot; te vei uita la câte ceva pe ici, pe colo, după care te vei duce direct la Botticelli. E foarte important însă faptul că restul e totuşi acolo, pentru că astfel îţi conferă o impresie a contextului. A doua oară te vei opri poate acolo unde nu te-ai oprit prima oară. A doua oară, eu am citit partea despre ucigaşii plătiţi. Îmi pare, acesta, a fi un mod de a determina indirect cititorul să înţeleagă că acolo există ceva – un lucru pe care pentru moment îl pun între paranteze – dar oricum acolo există ceva.
MP: Dv. chiar faceţi acest lucru? Scrieţi lucruri pe care vă aşteptaţi ca cititorul să nu le citească?
UE: Desigur. Gândiţi-vă la penultimul capitol din Ulise, în care Joyce descrie pur şi simplu toată bucătăria lui Bloom, fiecare sertar. Uneori mi se întâmplă să mă întorc la acel pasaj şi să mai citesc câte un sertar. Prima oară când am citit cartea, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost această acribie de a descrie totul – chiar totul!
MP: Aţi vorbit îndelung şi cu uşurinţă despre felul în care vă gândiţi cărţile, despre modul în care concepeţi o intrigă şi ceea ce vă inspiră. Dacă cineva vă studiază cărţile şi interviurile, constată că Dv. daţi suficiente răspunsuri legate de munca Dv., lucru ce face orice alt potenţial interviu aproape superfluu.
UE: Într-un fel. Cu toate că, şi s-ar putea să nu realizaţi acest lucru, eu nu am vorbit de fapt aproape de loc despre cartea mea. M-am referit la chestiuni marginale. Nu v-am spus care este adevărata semnificaţie a cărţii. Vă spun o seamă întreagă de poveşti de o importanţă secundară, despre animalele din Evul Mediu, despre tot felul de lucruri în definitiv exterioare cărţii mele. V-am mărturisit deja că în interviurile anterioare am susţinut că Baudolino este un mincinos. Ei bine, nici măcar eu nu credeam acest lucru, însă părea o modalitate facilă de a da intervievatorilor un os de ros. Vedeţi Dv., omul nu e întotdeauna sincer!

Din ciclul: Filosofeli demenţiale

''NU TOTDEAUNA MASCA SE AFLĂ IN FAŢA CHIPULUI!
ŞI CHIPUL SE POATE AFLA ÎN FAŢA MĂŞTII!''